1.”Romeo și Julieta” – este poate cea mai reușită dintre piesele lui Shakespeare, prin modul de construcție a personajelor, prin construcția conflictului dramatic, prin lirismul versurilor. Este și piesa cea mai cunoscută, destinul celor două personaje transformându-le în prototipuri ale îndrăgostiților tragici, care nu-și pot împlini povestea de dragoste.
În contextul rivalității exacerbate a familiilor veroneze Montague și Capulet, Romeo (Montague) participă la un bal organizat de familia Capulet, unde se îndrăgostește de Julieta (Capulet). El îl ucide într-o confruntare de stradă pe Tybalt (nepot al familiei Capulet) și este surghiunit din oraș, după ce în prealabil se cununase în secret cu aleasa inimii lui, în fața părintelui Lorenzo.
Surghiunul lui Romeo declanșează o succesiune dramatică a evenimentelor: împreună cu părintele Lorenzo, Julieta ticluiește un plan de a i se alătura lui Romeo, plan care presupune simularea sinuciderii, dar mai multe neînțelegeri îi apropie pe cei doi în cadrul unui deznodământ tragic.
Pornind de la o intrigă aparent banală, autorul construiește o succesiune a evenimentelor în crescendo, care include multe momente dramatice și care culminează cu finalul plin de tragism. Intriga doar în aparență este una banală: cele două personaje sunt nevoite să înfrunte la începutul relației lor atât rivalitatea propriilor familii cât și faptul că ambele par destinate unui alt parcurs (Romeo este îndrăgostit de frumoasa Rosaline, iar Julieta pare a fi încredințată nobilului Paris).
Romeo dă dovadă încă de la început de o hipersensibilitate, și dragostea lui pentru Rosaline este o sursă permanentă de suferință: “O, pentru ce legat la ochi, amorul/Își află țintă unde-l duce dorul,/Deși nu vede…/Deșertăciune grea, voioasă jale!/Haos diform de forme ideale!/Avânt de plumb! Lumină, fum! Foc, gheață!/ Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!Ești și nu ești: acesta e amorul!” (superbă succesiune de oximoroane), “Vezi, iubirea-i o tortură./Căci suferința mea ce se răsfrânge/În dragostea ce mi-o arăți, sporită,/Mi-o faci prin ea si mai nesuferită…/Iubirea-i fum ce din suspine crește…”. Toate acestea prefigurează destinul său tragic.
Găsim în această piesă cele mai multe din motivele și procedeele literare ale lui Shakespeare: qui pro qou-urile (Romeo o crede pe Julieta moartă), inelul pe care Julieta i-l transmite drept zălog lui Romeo prin doica sa, prologurile prezente, în număr de două, spre deosebire de alte piese, în deschiderea primelor două acte (constând în două sonete); Romeo și Julieta fac parte din familii/tipologii de personaje prezente în majoritatea pieselor etc.
Peste toate însă, la reușita piesei contribuie din plin lirismul versurilor. Personajelor le sunt atribuite ample monologuri care abundă în procedee stilistice. Multe dintre ele sunt sub forma sonetelor care l-au consacrat pe autor și drept un mare poet. Pare paradoxal, dar tocmai dimensiunea lirică a versurilor potențează dimensiunea dramatică.
De asemenea, la prestigiul piesei au contribuit și ecourile ei în toate domeniile artistice: dincolo de miile de reprezentații, a avut multiple adaptări cinematografice (inclusiv una regizată de Franco Zeffirelli), adaptări radiofonice, a fost transpusă în spectacole de balet (Serghei Prokofiev), piese rock (Dire Straits), statuia Julietei și balconul din Verona unde s-ar fi petrecut acțiunea fac obiectul turismului de masă, astfel încât această poveste a devenit simbolul prin excelență al tragismului iubirii neîmplinite, marcate de conflicte sau prejudecați sociale, economice, politice.
“Julieta: O, vino noapte; tu, Romeo, vino,/Tu, zi în noapte; pe-aripile nopții/Vei odihni mai alb ca fulgi ușori/De nea pe negrul spate-al unei ciori!/O, vino, nboapte bună, fermecată,/Dă-mi pe Romeo-al meu, și când vreodată/El va muri, tu să faci mii de stele/Din trupul lui, care-ar împodobi/Atât de mândru bolta înstelată,/Că lumea-ntreagă s-ar îndrăgosti…”, “Frumosul meu Romeo, de ți-s dragă,/O, spune-mi-o cu inima întreagă,/Și de socoți c-am fost prea lesne-nvinsă,/M-oi arăta ursuză, ne-ndurată,/Voi zice nu, ca tu să-ți dai silința/Să mă câștigi. Altminteri niciodată!/Frumosul meu Romeo-s prea duioasă/Și poți să crezi de-aceea că-s ușoară,/Dar crede-mă că sunt mai credincioasă/Decât acelea care știu să pară/Mironosițe…”.
“Romeo: Doi aștri, cei mai mândri de pe cer,/Vin ca să roage ochii Julietei/Să strălucească-n lipsa lor în sfere:/Ci dac-ar fi acolo ochii ei-/Acei doi astri-n capul Julietei-/S-ar rușina de strălucirea fetei/Ca zarea lămpii de lumina zilei,/Și ochii duși în ceruri ai copilei/În sfere-aeriene s-ar aprinde/Așa de viu că păsările-ar prinde/Să cânte parcă n-ar fi noapte…/Vorbește încă înger de lumină,/Că-n noapte tu-mi străluci de slavă plină/Deasupra mea, că-naripatul sol/Ar cerului, pe care muritorii/Îl urmăresc năuci, cu ochii-n gol…”
2.”Hamlet” – este cea mai lungă din piesele lui Shakespeare, și una din cele mai izbutite tragedii din dramaturgia universală. Elaborată în baza unor legende medievale, dar valorificând și mituri ale Greciei Antice, desfășurându-și acțiunea în castelul danez Elsinore, piesa urmărește destinul prințului Hamlet în încercarea lui de a răzbuna moartea tatălui său, rege al Danemarcei, ucis mișelește de fratele său Claudius (“Incestuos casap al Danemarcei…”), care astfel uzurpă tronul, căsătorindu-se cu regina văduvă Gertrude.
Prințul Hamlet este un personaj melancolic, veșnic îngândurat, veșnic măcinat nu doar de moartea părintelui său, ci și de probleme existențiale. Această tragedie este și cea mai filosofică piesă shakespeariană: sunt celebre monologurile în care Hamlet meditează la condiția umană, la fragilitatea ființei, la sensul revoltei împotriva acestei condiții, la deșertăciunea puterii: “A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea./Mai vrednic oare e să rabzi în cuget/A vitregiei prăștii și săgeți/Sau fierul să-l ridici asupra mării/De griji – și să le curmi? Să mori; să dormi,/Atât. Și printr-un somn să curmi durerea/Din inima și droaia de izbeliști/Ce-s date cărnii; este-o încheiere/Cucernic de râvnit. Să mori, să dormi…/Să dormi visând, mai știi? Aici e greul,/Căci se cuvine-a cugeta: ce vise/Pot răsari în somnu-acesta-al morții… ” (“Căci vis al morții eterne e viața lumii-ntregi” – va spune Eminescu).
În același timp, Hamlet se dovedește a fi și un personaj foarte abil, având o excepțională capacitate de disimulare. El reușește printr-un plan foarte ingenios să scoată la iveală modul în care tatăl său a fost ucis de Claudius (nume cu o semnificație aparte, evocandu-l pe împăratul roman provenit dintr-o familie din care face parte și Nero – la rândul lui menționat în piesă, și în care crimele și incesturile erau practici curente), cu complicitatea Gertrudei. El simulează astfel nebunia, pentru a putea devoala misterul crimei și adevărata personalitate a unchiului și mamei sale.
Pentru foarte mulți actori, a-l juca pe Hamlet a reprezentat o încununare a carierei, dar și un rol de o dificultate deosebită, și eu cred că tocmai aici stă provocarea: ei trebuie să joace rolul unui actor desăvârșit, o “piesă în piesă”. De fapt, una din semnificațiile piesei se referă și la rolul artei în general, al teatrului în special, de a exprima esența realității, de a dezvălui dimensiuni ascunse ale caracterului uman.
Deznodământul piesei amintește de sângeroasa tragedie “Titus Andronicus”. Toate personajele principale sfârșesc într-un carnagiu, inclusiv cele asupra cărora nu planează nici o umbră de vinovăție, nici măcar morală, cum este ingenua Ofelia. Și aici una din semnificațiile piesei se leagă de efectele distructive ale răzbunării, care generează la nesfârșit alte și alte crime.
Dincolo de tragedia umană, piesa ne oferă totodată și prilejul unei meditații despre vinovăție, justificarea păcatului, remușcare, ispășire, putere și deșertăciunea ei, răzbunare și resorturile ei psihologice, dar și urmările ei nefaste. O mare parte din acțiune se desfășoară noaptea, sunt invocate duhuri, spirite, ceea ce amplifică senzația de exacerbare a sentimentelor și gândurilor malefice, ascunse în cele mai adânci zone ale subconștientului.
Nu de mult timp am avut ocazia să vizitez castelul de la Elsinore, amenajat ca muzeu, iar imaginea zidurilor singurtatice lovite ritmic de valurile mării evocă parcă drama prințului melancolic căutând răzbunarea fratricidului căruia i-a căzut victimă tatăl său.
“Hamlet: Acum e ceasul nopții cel vrăjit,/Când cască țintirimele, când iadul/Duhnește molimi spre pământ; acum/Aș fi în stare sânge cald să sorb,/Să făptui grozăvii de care ziua/S-ar îngrozi. Tăcere. Merg la mama./Nu-ți pierde firea, inimă; nicicând/Nu intre-n pieptu-mi dârz duhul lui Nero;/Vreau crud să fiu, dar nu neomenos;/Avea-voi spăngi în vorbe; nu și-n pumn;/Acum fățarnici fie-mi grai și cuget;/O, suflet, vorba cât de grea ți-ar fi,/Pecetea faptei n-o îngădui.”
“Regele: Păcatu-mi putred pân’ la cer duhnește;/L-apasă cel mai vechi, dintăi blestem:/Uciderea de frate! Să mă rog/Nu pot, deși mi-i gândul viu ca vrerea:/Dorință-i mare, vina și mai mare/…Păcatul a trecut. Dar, o!, ce rugă/Prii-mi-ar? Iartă-mi mârșavul omor?/Nu, nu se poate; căci mă bucur încă/De roadele omorului: coroana,/Nesațul de mărire și regina./Poți fi iertat păstrând nelegiuirea? ”
BIBLIOTECA LUI DIUS 