“Aceasta este o istorie a cărții” se spune încă din introducere. Este o istorie a cuvântului scris, a cărții și a strămoșilor ei: inscripțiile pe piatră, papirusul, pergamentul, hârtia.
Este o istorie a bibliotecilor, începând cu marea bibliotecă din Alexandria (una din cele șapte minuni ale antichității) și cu ambiția lui Alexandru cel Mare nu doar de a stăpâni lumea, ci și de a aduna într-un singur loc toată înțelepciunea și toate cunoștințele lumii. Și sfârșind cu bibliotecile moderne (Oxford, Sarajevo, de exemplu, sau chiar noua bilbiotecă a Alexandriei).
Este o istorie a omenirii privită prin evoluția ambiției și a nevoii omului de a-și păstra și transmite cunoștințele prin cuvinte inscripționate sau scrise.
Este o istorie a literaturii clasice grecești și romane, începând cu scribii egipteni și cu epopeile homerice, trecând prin Hesiod, dar și prin tragicii greci, prin Aristofan și prin filosofii și savanții greci și ajungând la poeții clasici romani și la filosofii stoici din Imperiu, la călugării copiști din mănăstirile medievale dar cu reverberații până în cultura modernă, până în momentul în care invenția lui Gutenberg a făcut din cartea tipărită un obiect distribuit în masă.
Este un roman care are ca personaj principal cuvântul scris și modul cum acesta a străbătut istoria, înfruntând toate vicisitudinile, dar și modul în care acesta a purtat în sine însăși esența omenirii.
Este o lucrare care ne amintește că nimic nu e nou pe lume, că neliniștea pe care o trăim confruntați fiind cu apariția gadgeturilor și a tehnologiei AI au trăit-o și grecii antici și au exprimat-o prin vocea lui Socrate (care în dialogul platonician “Phaidros” se temea de apariția cărții), că cele mai multe șanse de a înfrunta timpul în continuare le au lucrurile care au făcut-o deja în trecut, din antichitate și până acum, și cartea este unul dintre ele.
Irene Vallejo reușește o întreprindere grea. Folosind o bibliografie diversă și o documentare amplă, ne poartă într-o călătorie pe care nicio agenție de turism nu ne-o poate oferi, din antichitate până în timpurile moderne, pe urmele scribilor, ale copistilor, ale traficanților de carte și de papirusuri, ale împăraților care au zidit biblioteci, ale custozilor care le-au îngrijit și ale năvălitorilor barbari care le-au distrus, ale savanților care au lucrat în ele, ale nobililor colecționari, și, nu în ultimul rând, ale cititorilor care le-au dat sens.
În cele peste 600 de pagini, cartea poate părea pe alocuri redundantă, prolixă. Dar ea cuprinde istorii adevărate, mărturii, citate, anecdote, interpretări, ficțiune bazată pe dovezi istorice, și toate acestea te țin cu sufletul la gură, ca și cum ai urmări destinul unui personaj de roman.
Iar cel mai important mesaj pe care îl transmite cartea e un manifest pentru lectură. Orice carte arsă (și autoarea recurge la exemple de-a dreptul tragice) reprezintă nu doar o anulare a memoriei tuturor eforturilor celor ce au scris sau au tipărit cartea, dar și o șansă ratată pentru generațiile viitoare (“De fiecare dată când, în vreun loc anume, ultimul exemplar dintr-o carte ardea, se umezea până putrezea sau era devorat lent de insecte, murea o lume.”). Este emoționantă anecdota librarului londonez care, sub bombardamentele naziste asupra Londrei din cel de-Al Doilea Război Mondial, căuta să-și adăpostească toate cărțile, printre ele numărându-se și ediții ale cărții de căpătâi a agresorilor naziști: “Mein Kampf” de Adolf Hitler, cu convingerea că o librărie/bibliotecă are rolul de a scoate la lumină toate fațetele posibile, de a nu lăsa unghiuri moarte. Îmi aduc aminte în acest context de dictonul lui Toma d’Aquino: “Timeo hominem unius libri – Mă tem de omul unei singure cărți”.
Spuneam că această carte este un roman al cărui personaj principal este cartea, cuvântul scris. Și dacă este așa, noi ca cititori suntem puși în situația fericită de a scrie la rândul nostru continuarea, destinul acestui personaj. Ori de câte ori vom pune mâna pe o carte o vom face având sentimentul și conștiința că vom duce mai departe viața și destinul acestui personaj și că depinde doar de noi tot ceea ce se întâmplă cu el, că nu-l vom lăsa să moară și că, așa cum a traversat veacurile până acum, le va parcurge și în viitor, cu ajutorul fiecăruia dintre noi. Putem deveni astfel noi înșine autori și personaje în această grandioasă epopee.
“A citi înseamnă a asculta muzică transformată în cuvinte. E o senzație deopotrivă familiară și ciudată. Uneori înseamnă să vorbești cu morții, ca să te simți mai viu. E o călătorie imobilă. E un miracol zilnic…De-a lungul secolelor, aceste comori de cuvinte au supraviețuit războaielor, dictaturilor, secetelor, crizelor și catastrofelor. În ele, utopiile așteaptă zile mai bune. Iar și iar, ele ne oferă în paginile lor – cu brațele deschise parcă – ideile, istoriile și poveștile de care avem nevoie pentru a scrie viitorul.”
“Suntem singurele animale care fabulează, care alungă întunericul cu povești, care datorită acestor relatări învață să conviețuiască cu haosul, care ațâță jarul focului cu aerul cuvintelor, care străbat distanțe lungi pentru a transmite străinilor poveștile noastre. Iar când împărtășim aceleași povești, încetăm să mai fim străini.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 