Autoare a best-sellerului internațional ”Cel care mă așteaptă”, Parinoush Saniee scrie de această dată un roman de mici dimensiuni, o nuvelă de fapt izvorâtă parcă din experiența sa profesională de sociolog și psiholog.
La fel ca și în cazul primului roman, nici acesta nu mi se pare că are valențe literare deosebite. Este povestea unui copil care, suferind de lipsa de atenție familială , își inhibă darul vorbirii. Părinții săi, confruntați cu grijile vieții de zi cu zi, își transferă foarte repede atenția și iubirea de la micul Shahab către nou – născuta Shadi. Micul Shahab refuză să înceapă să vorbească, astfel încât stârnește nemulțumirea tatălui său, un părinte autoritar și rigid, care confundă dragostea paternă cu mândria pe care i-o pot oferi copiii. Acesta este și motivul pentru care doar fiul său cel mare, Arash, premiant la școală, îl face cu adevărat mândru.
Această atitudine îl izolează pe micul Shahab, care, pentru a capta atenția, face diferite trăznăi, care mai de care mai periculoase, stârnind furia tatălui său. Singurii săi interlocutori sunt prietenii săi imaginari, neastâmpăratul Ași și echilibratul Biba. Doar mama să îl înțelege până la un punct.
Cea care reușește să ajungă însă la sufletul său, să-i dăruiască încrederea în sine, iubirea, căldura familială, este bunica sa maternă, Bibi. Cu dragoste și înțelegere, aceasta îl face pe Shahab să vorbească, ba chiar îl înscrie la școală, unde acesta devine un elev eminent.
Tărziu, când fiul său este premiat la un concurs de caligrafie, tatăl său se arată mândru și regretă lipsa de atenție față de fiul său.
Este interesant din punct de vedere al elaborării faptul că romanul este construit dintr-o dublă perspectivă: cea a micului Shahab și cea a mamei Myryam.
Un stil telegrafic, regizoral, o carte simplă, despre nevoia de afecțiune și de iubire reciprocă între părinți și copii, despre căldură familială, despre încredere, despre ideile preconcepute legate de educația copiilor, mai ales într-o societate fundamentalistă.
“Ce prostuţă e mama ! spunea Ași. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Mama ştie să vorbească şi înţelege mereu ce vrem, cum de nu pricepe ceva atât de simplu ? Ea chiar nu ştie că toţi copiii buni, sănătoşi, frumoşi şi deştepţi sunt ai taţilor, pe când copiii proşți, urâţi, bolnavi şi muţi sunt ai mamelor ? Dacă ar fi doar un pic mai atentă şi ar asculta ce spune tatăl lui Arash, şi‑ar da seama… Dar ea e mereu cu gândul în altă parte. E mâhnită din cauza noastră, dar nu bagă de seamă că tatăl lui Arash îl strigă „fiul meu“ şi se mândreşte la toată lumea cu băiatul lui. Când se uită la el, zâmbeşte, nu mai poate de drag. La noi nu‑i place deloc să se uite. Nu‑i place nici să ne arate altora. Spune mereu „Nevastă, vino şi ia‑ţi copilul de aici !“. Adică „Ăsta e copilul tău, nu al meu“. Cum de nu pricepe mama toate astea ? Nouă oricum nu ne pasă. Pentru noi, mama e de‑ajuns.”
“Noi, ăştia mai bătrâni, deşi n‑avem atâta carte că voi, ne‑am descurcat mai bine cu copiii noştri. Copiii noştri au crescut mai natural. Ştii, de fapt, ce e ? Unele lucruri nu apar scrise în cărţi şi în caiete, iubirea e o poveste scrisă în inimile oamenilor. Nu‑ţi trebuie şcoală că s‑o citeşți.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 