Theodoros – Mircea Cărtărescu

Te urci într-un roller coaster. Ai tot auzit despre el, dar nu știi decât vag la ce să te aștepți. Pornește încet, apoi brusc te ridică aproape vertical. Ajuns sus, te ține în imponderabilitate, apoi te prăbușește doar pentru a te ridica din nou. De câteva ori ai vrea să te dai jos, dar nu se mai poate. În final se apropie lent de același punct din care a pornit. O vreme, rămâi sub impresia acestei experiențe, așa cum mai ții încă pe noptieră o carte terminată, deoarece te mai gândești încă la ea.
Romanul “Theodoros” este un roller coaster. Începe acolo unde sfârșește, iar pe parcursul său autorul te plimbă cu viteză prin povești, mituri, în epoci și spații diferite, te întoarce, te răsucește. Odată prins în mreajă, e prea tărziu să-l abandonezi, iar după ce-l termini e imposibil să nu te mai gândești la el.
“…el trebuie să fie, să ştii că el e, numai el avea totdeauna vorba de împărat în gură…Negoşul, după toate descripţiunile lui Bell şi ai altor călători englezi cu cari au fost în mare intimitate pe la 1861, când era cu oştirea lui la lagărul de la Dobra Tabor, unde adunase 150 mii de oameni, seamănă cu totul cu Teodorosul nostru. Îl descriu oacheş, dar nu de o coloare etiopică, nasul pronunţat şi încovăiat, buzele subţiri, fără nici o asemănare cu a soiurilor africane… ”
Într-una din scrisorile sale către V. Alecsandri, Ion Ghica îi povestește astfel despre Tudor sau Teodoros, fiul unor slujitori de pe moșia tatălui sau, care pleacă de la moșie și căruia i se pierde urma. Scrie mamei sale scrisori dintr-un loc numit Magdala. Ani mai târziu, din presa britanica, I. Ghica află de uciderea unui anume Teodoros, rege la Magdala (capitala Etiopiei), și este convins că acesta este una și aceeași persoană cu fostul său argat (“Am însă convicţiunea că ceea ce voi să-ţi spun este curatul adevăr şi că o să vie o zi când zisele mele să se poată întemeia pe documente şi pe dovezi”).
Pornind de la această scrisoare, M. Cărtărescu reconstituie fictiv biografia lui Tudor, fiul ișlicarului de la moșia familiei Ghica din Ghergani, ajuns ulterior pirat în insulele grecești sub numele de Theodoros iar, în final, împărat al Etiopiei sub numele de Tewodros II și împletește această poveste cu legenda Chivotului sfânt, care s-ar afla în Etiopia.
Ținând cont de parcursul biografic al eroului, unii au considerat “Theodoros” ca fiind un “roman picaresc ratat”. În realitate însă, ceea ce ne oferă autorul nu este un roman de un anumit fel, ci un roman altfel, total, imposibil de încadrat, un spectacol de gală, un regal. Nu degeaba autorul a spus despre el că este “modestul meu veac de singurătate,…poate primul meu roman scris cu gândul la cititori”.
Pe parcursul romanului, eroul, în toate avatarurile sale, se află sub semnul unei triple căutări: o căutare erotică (a iubirii pentru Stamatina, fiica lui Vodă Ghica), o căutare mistică (a mântuirii și a semnelor sacre) și o căutare cratică (a măririi, a puterii). Eroului i se pare că reușește să-și găsească această triplă împlinire a destinului odată ce cucerește tronul Etiopiei, găsind și puterea, și Chivotul sfânt, și împlinirea iubirii, dar este doar o iluzie, deoarece împărăteasa sa moare în scurt timp, puterea sa este spulberată de oștile britanice trimise de regina Victoria, iar prețul cu care obținuse toate acestea a fost mai degrabă un pact cu Diavolul decât un drum spre mântuire.
Cele trei “vârste” (avataruri) ale eroului corespund celor trei căutări: perioada adolescenței, care stă sub semnul căutării erotice, a atmosferei patriarhale a moșiei de la Ghergani și a curților boierești din București ale familiei Ghica, îi oferă lui Tudor cadrul în care acesta se inițiază în marile legende, basme, mituri, dar o și cunoaște pe Stamatina, pe care o va căuta apoi toată viața; perioada tinereții, în care eroul, devenit Theodoros, cutreieră insulele Arhipelagului grecesc în căutarea mistică (care se suprapune peste căutarea erotică) a semnelor ce compun cuvântul sacru SAVAOTH; perioada maturității în care Tewodros devine împărat al Etiopiei, în căutarea măririi. Pe această traiectorie biografică însă, în căutarea măririi deșarte eroul are un parcurs ascendent, pe când în căutarea mântuirii el cunoaște un parcurs descendent. Total altfel decât ar trebui, din punct de vedere simbolic căutarea mistică se desfășoară în plan orizontal (insulele Arhipelagului grecesc) pe când căutarea puterii are loc în plan vertical (prin cucerirea fortăreței Magdala), ceea ce prefigurează eșecul eroului. (”Când ți-ai venit în fire erai afară din biserică, întins pe stâncă în bătaia soarelui, cu ochii plini de lacrămi, căci Chivotul, visul tău cel mai nesăbuit și speranța mântuirii tale, se-ntorsese în Ierusalimul Ceresc de unde pogorâse cândva, iar Stamatina, femeia vieții tale, era și ea pierdută pentru totdeauna, lăsându-ți viața fără de țel și pustie ca un copaci mort, cu crăcile negre rășchirate spre cer. Numai coroana trufiei tale încă-ți ședea pe cap, dar nu pentru multă vreme…”)
Dincolo de narațiunea romanului însă, trebuie discutat despre stilul lui Cărtărescu, pentru că, despre orice ar povesti, Cărtărescu rămâne un mare stilist.
În primul rând, perspectiva narativă este una absolut originală. În marea majoritate a textului, acesta este scris la persoana a II-a singular, identitatea naratorului/naratorilor dezvaluindu-ni-se abia în finalul cărții. Este de fapt un rechizitoriu întocmit pentru judecata de apoi de către un narator omniscient, care cunoaște nu doar trecutul și prezentul eroului, dar și viitorul omenirii.
Apoi, dacă în “Levantul”, Cărtărescu dădea dovadă de o dexteritate și ingeniozitate lingvistică remarcabile, parcurgând etapele de formare și de evoluție a limbii literare, textul din “Theodoros” este de o opulență stilistică și lingvistică greu de egalat, dincolo de micile stereotipii stilistice și lexicale; autorului îi reușește și partea de “roman istoric” scris într-o limbă ce amintește de ciclul fanariot al lui (horribile dictu) Eugen Barbu. Autorul recurge la mici trucuri care atrag cititorul, la alegorii, hiperbole, la parafraze care merg de la texte biblice la Kebra Nagast, epopeea etiopiană, la scrisori sau la cântece de John Lennon.
Tehnicile narative sunt extrem de variate: intertextualism, realism magic, tehnici preluate din alte arte (tehnica colajului, tehnica contrapunctică, kitsch-ul ca formă de artă), parodia (scena în care locuitorii inteligenți ai glonțului calculează și deviază traiectoria acestuia mi s-a părut o parodie la filmul “Don’t look up”😊), povestirea în ramă (dusă până la nivelul în care nu mai știi care este povestirea-ramă și care tabloul: cartea, inspirată din scrisoarea lui I. Ghica, îl are printre personaje pe însuși I. Ghica; Theodoros găsește pe o insulă cartea al cărei erou este). Realismul magic este unul obiectiv, de tip sud-american, nu unul subiectiv, ca în romanele sale anterioare.
Nu în ultimul rând, Cărtărescu are ambiția de a asimila în carte o paletă foarte largă de mituri, legende, basme, începând cu miturile biblice, cu legenda apocrifă a descendenței dinastiei regale etiopiene din regele Solomon și a prezenței Chivotului sfânt în Etiopia, continuând cu cărțile populare “Esopia” și “Alixăndria”, cu legendele despre Napoleon Bonaparte, cu basme românești și sfârșind cu marile mituri ale umanității: miturile homerice(“Iliada” – cucerirea de către Theodoros a cetății Magdala, “Odiseea” – rătăcirea prin Arhipelagul grecesc), miturile platonice (al lui Gyges și al Republicii din care trebuie izgoniți poeții), mitul coborârii în Infern (asemeni lui Orfeu, Theodoros o caută pe Stamatina în lumea subpământeană), mitul cosmogonic (nașterea vieții pe glonț), mitul relativității timpului (așa cum este redat în basmul “Tinerețe fară bătrânețe…” – găsirea oaselor Stamatinei), mitul faustic al pactului cu diavolul (scena finală a romanului amintește de noaptea walpurgiei), mitul Zburătorului (cu accente din “Luceafărul”), mitul lui Don Quijote secondat de Sancho Panza.
Ce mi se pare demn de remarcat este că autorul integrează în tot acest ansamblu și propriul arsenal scriitoricesc, propriul bagaj de motive literare, din care putem exemplifica motivul zborului (prezent și în “Orbitor”), motivul visului (prezent în celelalte romane și nuvele; are chiar o nuvelă “Visul”), motivul gemenilor (în “Theodoros”, eroul se face frate de cruce cu tătarul Ghiuner amestecandu-și sângele, iar cu etiopianul Kassa are loc un halucinant transplant reciproc de capete, pentru a putea ajunge împărat. Motivul gemenilor, al dublului, este unul dintre cele mai importante la Cărtărescu, apare și în “Orbitor”, și în nuvela “Gemenii” și este inspirit dintr-un detaliu biografic: autorul a avut un frate geamăn care a murit în spital la scurt timp de la naștere; într-un interviu a declarat că acest fapt îl va urmări mereu, în orice va scrie.), motivul Judecății de Apoi (apare și în “Solenoid”).
Nu în ultimul rând, reținem pledoaria pentru carte, pentru povestire, pentru cuvântul scris izbăvitor și expiator (“..știam acuma cu toții că Judecata nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminele sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osârdie, vreme de jumătate de veac.”), dependența de arta poeziei (alegoria poezie – drog).
Un roman care te poartă din antichitate până în sec. XIX, din Ierusalimul antic până în Valahia fanariotă, în Londra Victoriană, în SUA, Grecia, Levant, Etiopia, ale cărui personaje sunt Solomon, regina din Seba, familia boierească Ghica, Iancu Jianu, Petrache Poenaru, regina Victoria și premierii săi, Joshua Norton (autodeclaratul împărat al SUA), dar și fictivii Tudor –Theodoros-Tewodros II, mama Sofiana, ișlicarul Gheorghe, tătarul Ghiuner, pictorul Sisoe, Isaura 😊(o sclavă venită pe vapoare tocmai din Brazilia), Străbunul lui John Lennon, împărăteasa Etiopiei –Păunița etc.; și mai că-ți vine să crezi că dacă primii au fost adevărați, atunci și cei închipuiți trebuie să fi existat de fapt aievea.
“În iarnă, după ce lăsase de izbeliște geodezia, și pana umplută cu cerneală, Petrache se-ntorsese-n Valahia–ngropată – n zăpezi după care tânjise–n străinătățuri, și după o scurtă ședere în București primi scrisoare de la Ghergani să vie acolo neapărat, căci Tache murea de stenahorie în miezul pustietății. Pe drum, ce-l făcu călare, descoperi că Gherganii nu mai puteau fi găsiți, în întinderea rotundă de nea strălucitoare ce se–ntindea până la marginile privirii, decât după fumurile ce ieșeau de pe hornurile de sub stânjenii de zăpadă și după micul turn al conacului, cu odaie–n vârf, la catul al doilea, ce apărea acum ca o colibă scundă în mijlocul troienelor. Pe acolo coborâse în lumea–ntunecoasa și rece de sub zăpezi, mirosind a lemn ars, a caselor lui Tachi și–ale muierii sale, Marița, aflând în încăperile încălzite de buștenii uriași ce ardeau în cămine și–n amețitoarele miresme de scorțișoară, cimbru și busuioc ale cuhniei, pacea și prieteșugul de care avea acum atâta nevoie .”
“Theodoros, soarta ta era să fii împărat și, deși în acea clipă nu știai cum se va împlini acest vis, simțeai din toate baierele inimii tale că acea soartă tot avea să te ajungă, prăbușească–se lumea–n prăpastie și-n nimicul din care se făcuse. Iar când aveai să ai împărăția, avea să vie totul de la sine: aveai să împânzești lumea cu iscoade să o afli pe fata lui Vodă, și aflând-o aveai să-ți trimiți oștile, zeci de mii de zeci de mii, călări pe berze cu aripe albe, ca să-mpresoare palatul din nouri al Zburătorului; iar dobândind cunoașterea locului tainic în care se afla Chivotul lui Dumnezeu, Tabernacolul, Sionul cel Sfânt, ce ți se arătase deja-n vis în insula Vous, aveai să te-ndumnezeiești cu puterea lui, nălțându-te din împărat pământesc în împărat ceresc ca să te faci Albastru-mpărat, singurul ce nu se află în niciun basm.”