Funeraliile Mamei Mari – Gabriel Garcia Marquez

Este primul volum de proză scurtă al lui Gabriel Garcia Marquez. Apărut în 1962, el reunește câteva dintre povestirile publicate până atunci în periodice.
Așa cum indică și titlul, tematica povestirilor se subscrie riturilor funerare. Prima povestire, “Siesta de marţi” prezintă vizita unei mame, însoțită de fetița ei (încă o reminiscență din copilăria autorului, în care l-a însoțit pe bunicul său la o înmormântare), la cimitirul propriului fiu, ucis în timpul unui jaf (pare a fi hoțul din “În satul ăsta nu sunt hoţi”, deși poartă alt nume). Aproape toate povestirile sunt axate în jurul morții. “Uimitoarea după-amiază a lui Baltazar” și “Văduva lui Montiel” surprind caracterul josnic al moșierului Jose Montiel, care-și construise averea în mod veros prin presiune politică și prin forță. Acesta ignoră darul pe care umilul Baltazar vrea să-l facă fiului său, iar ultima proză indică faptul că acesta a fost gestul care l-a aruncat în dizgrația comunității, fiind ignorat în momentul morții inclusiv de propriii copii. În “O zi după sâmbătă”, satul (Macondo) este cuprins de o molimă care omoară pasările; printre personaje se numără o văduvă Rebecca, iar preotul își amintește de un bilețel căzut din cartea de rugăciuni a superiorului său pe care scrie “Madame Ivette a murit azi-noapte”.
Totul culminează cu proza hiperbolică “Funeraliile Mamei Mari”, cea care încheie volumul. Mama Mare este un personaj mitic, mai apare și în povestirea “Văduva lui Montiel”, dar și în “Un veac de singurătate”, unde se precizează că doar înmormântarea acesteia a depășit-o ca anvergură, peste timp, pe cea a lui Melchiade (alt personaj mitic). Este un arhetip al matroanei, o adevărată mater familias, modelul unor personaje care abundă în opera lui Marquez, inclusiv pentru Ursula Iguaran din capodopera sa. Funeraliile sale capătă proporții cosmice, nemaivăzute, reunesc întreaga populație a regiunii. Ea este “suverana absolută a regatului Macondo”: Macondo nu mai este un sat sau un orășel, ci un regat, Mama Mare este o sfântă.
Umorul este prezent peste tot, în hiperbolizarea, caricaturală uneori, în contopirea planului real cu timpul mitic, în antiteza dintre cei mai modești locuitori ai Macondo-ului și Președintele Republicii, Suveranul Pontif, ducele de Marlborough (“cu podoabele lui din piele, gheare şi dinţi de tigru” – așa cum mai apare în alte proze ale lui Marquez). Este parodiat stilul bombastic al comunicatelor oficiale, sobru al ferparelor, avântat al cronicilor, neutru al articolelor de jurnal. Descrierea preparativelor necesare participării la înmormântare a Președintelui Republicii și a Suveranului Pontif ating accente de comedie bufă.
“Acum că naţiunea zguduită în străfundurile fiinţei sale şi-a recăpătat echilibrul; acum că lăutarii din San Jacinto, contrabandiştii din Guajira, orezarii din Sinú, prostituatele din Guacamayal, vrăjitorii din Sierpe şi cultivatorii de banane din Aracataca şi-au pus hamacele ca să se refacă după veghea istovitoare; acum că şi-au regăsit liniştea şi şi-au reluat funcţiile de stat preşedintele Republicii şi miniştrii lui şi toţi cei care au reprezentat puterea publică şi forţele supranaturale în cea mai strălucită ocazie funerară pe care o înregistrează analele istorice; acum că Suveranul Pontif s-a înălţat la Ceruri cu toată râvna şi că e imposibil să treci prin Macondo din pricina sticlelor goale, a mucurilor de ţigări, a oaselor roase, a cutiilor de conserve şi a hârtiilor şi excrementelor lăsate de mulţimea care a venit la înmormântare, acum e momentul să proptim un taburet în uşa dinspre stradă şi să ne apucăm să povestim de la început amănuntele acestei comoţii naţionale, înainte ca istoricii să aibă timp să ajungă.”
Este o dovadă indiscutabilă despre cum Marquez poate conferi, prin simplul fapt al povestirii, anvergură cosmică, hiperbolică, mitică, unui fapt banal: “Aceasta este, oameni neîncrezători din lumea întreagă, povestea adevărată a Mamei Mari, suverana absolută a regatului Macondo, care a trăit ca stăpână vreme de nouăzeci şi doi de ani şi a murit ca o sfântă într-o marţi din septembrie trecut, iar la funeraliile ei a venit Suveranul Pontif”, “În secolul acesta, Mama Mare fusese centrul de gravitate al regatului Macondo”, “Nimănui nu-i trecuse prin minte că Mama Mare ar fi muritoare”, “…crezură că era o nouă regină a frumuseţii”, “Ea reprezenta predominarea puterii tradiţionale asupra autorităţii trecătoare, supremaţia de clasă asupra plebei, transcendenţa înţelepciunii divine asupra improvizaţiei muritoare”.
Și acest volum are meritul de a contura universul literar al lui Marquez: există și aici mai multe referiri la orașul mitic – Macondo, la personajele intrate deja în memoria colectivă a acestui univers: Aureliano Buendia, Jose Arcadio Buendia, la personaje arhetipale pentru acest univers: preotul Antonio Isabel del Santísimo Sacramento del Altar Castañeda Montero, primarul veșnic chinuit de durerea de măsele (prezent exact așa în alte nuvele și romane), doctorul satului.
Ecouri ale acestor proze scurte se vor regăsi și în operele ulterioare: “Uimitoarea după-amiază a lui Baltazar”, “Văduva lui Montiel”, “Într-o zi oarecare” în romanul “Ceas rău”, “Funeraliile Mamei Mari” în “Toamna patriarhului”, Rebeca din “Siesta de marţi” (“o văduvă solitară care locuia într-o casă plină de vechituri”) și din “O zi după sâmbătă” (“o văduvă acrită care trăia într-o casă cu două galerii exterioare şi nouă dormitoare”) apare în “Un veac de singurătate”, fiind fiica adoptivă a Ursulei Iguaran și Jose Arcadio Buendia (în acest roman apare precizarea că, după moartea soțului Jose Arcadio, ea a mai fost văzută doar în două situații – cele din povestirile acestui volum, care aflăm că sunt plasate la 28 de ani de la acțiunea romanului. Tot din roman aflăm că moartea Ursulei Iguaran s-a petrecut atunci când au început să cadă păsările moarte și în sat a fost văzut Evreul rătăcitor). Toate aceste aparente coincidențe nu fac decât să confere verosimilitate celor povestite (indiferent câtă dimensiune magică s-ar contopi în planul real), în condițiile în care Marquez spunea undeva: “nimic din ce am povestit nu este neadevărat” sau “totul este adevărat, dar în alt chip”.

Așa cum am arătat, acest volum de proză scurtă stă sub semnul morții; aproape toate povestirile au în centrul lor această temă, abordată cu gravitate, cu melancolie sau cu umor. Am observat însă că aproape toate volumele lui GG Marquez se dezvoltă, evoluează sau își au intriga sau deznodământul în jurul unui eveniment funerar (sigur, pornind de la acea amintire din copilăria sa din Aracataca, când bunicul l-a dus pentru prima dată la un priveghi). Astfel “Vijelia” reprerzintă de fapt cele 3 monologuri ale participanților la un priveghi, “Colonelului n-are cine să-i scrie” se deschide cu scena în care colonelul se trezește și se duce la o înmormântare, “Ceas rău” se deschide cu o crimă pasională, “Un veac de singurătate” prezintă o succesiune de generații cu un puternic accent pe sfârșitul fiecărui personaj și al familiei Buendia, “Cronica unei morți anunțate” se construiește în jurul unei crime despre care toată lumea știa că va avea loc, “Dragoste în vremea holerei” debutează cu moartea unui invalid de război, dar și cea accidentală a doctorului Juvenal Urbino, “Generalul în labirintul său”, biografia romanțată a lui Simon Bolivar, culminează cu moartea acestuia, “Despre dragoste și alți demoni” se termină cu moartea în urma exorcizării a Siervei Maria, iar romanul postum “Ne vedem în august” cu exhumarea rămășițelor pământești ale mamei personajului principal. Este un prilej în plus de reflecție față de obsesia pentru această temă a autorului. Iar dacă aș avea timp și studii filologice, m-aș gândi la o lucrare despre semnificația riturilor funerare în opera lui Marquez. ☺️