Capătul drumului – Liliana Corobca

Și în această carte, Liliana Corobca se oprește asupra unui capitol tragic din istoria Basarabiei și a Bucovinei: drama românilor deportați de regimul comunist în stepele Siberiei, în Kazahstan.
Ana Blajinschi, o nonagenară, trăiește alături de strănepoata sa și, aflată în pragul internării într-un azil de bătrâni, îi povestește acesteia viața ei – o adevărată odisee. Deportată alături de o parte din rudele sale dintr-un sat idilic din Bucovina de nord intrată sub ocupația sovietică, ea descrie cu acuitate călătoria de mai multe săptămâni cu trenul până în stepele kazahe, călătorie în cursul căreia multe persoane își pierd viața. Odată ajunși în stepele aride, în vecinătatea satelor kazahe, începe o nouă luptă pentru supraviețuire, în fața vitregiilor vremii, a lipsei unei locuințe, a hainelor și a alimentelor.
Mama alături de care înfruntase toate aceste vicisitudini moare, astfel încât Ana Blajinschi, trecută de vârsta adolescenței, se întoarce în Bucovina natală, în căutarea băiatului alături de care fusese deportată și de care se rătăcise în Siberia. Casa părintească fiind locuită acum de autoritățile sovietice, se va așeza în Basarabia, unde se căsătorește, dar este nevoită să înfrunte alte privațiuni, cele ale regimului comunist.
Este un fel de bildungsroman, care prezintă formarea unui personaj care nu-și găsește nicăieri rădăcinile, aflat permanent în bătaia vântului, în furtuna istoriei, cartea acoperind mai bine de 70 de ani de istorie zbuciumată, începând în perioada celui de Al Doilea Război Mondial și sfârșindu-se în zilele noastre (foarte probabil se bazează și pe mărturii reale).
Spre deosebire de “Kinderland”, acest roman este mai dezvoltat, are un fir epic consistent, narațiunea este palpitantă pe alocuri, echivalează ca dramatism cu orice roman al deportării. Stilul este unul oral, vocea naratoriala aparține personajului principal sau, mai rar, strănepoatei, ambele povestestind la persoana I. Abundă însă în lamentații, în invocații psalmice, în povești populare, în cântece de bejenie. Același ton patetic, susținut de diminutive, de conversații directe cu Dumnezeu, de povești despre animale. Faptul că autoarea își împrumută vocea auctoriala personajelor sale nu este o scuză pentru patetismul exagerat și precaritatea stilistică.
Consistența și gravitatea narațiunii și a faptelor narate, abordarea evenimentelor istorice prin prisma experienței personale care trădează totuși drama colectivă (se face inclusiv o referire directă la masacrul de la Fântâna Albă), toate acestea salvează întrucâtva cartea. Nu în ultimul rând, este vorba și despre puterea salvatoare, vindecătoare, eliberatoare a poveștii (“povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar alungă și moartea” va spune personajul narator).
Foarte recent, pe canalul TV Cinemaraton a avut premiera documentarul “Siberia din oase”, realizat de cineaști și actori basarabeni și care abordează din același unghi tema deportării în Siberia de către regimul comunist a românilor din Basarabia și Bucovina.
“La început nu înțelegeam ce înseamnă acele zgomote. Se deschideau ușile și se auzeau trosnete, pocnete, pe lângă plânsul înăbușit al oamenilor. La noi, oamenii au început a muri mai tărziu, și nu știam că acele trosnete erau ale oamenilor morți aruncați din vagoanele vecine. Oamenii mureau cu zile, nu murea nimeni de bună-voie, dar, morți fiind, cred că le convenea și mai puțin să fie aruncați pe marginea drumului ca niște gunoaie care s-au împuțit. Supraviețuitorii plângeau când cei morți erau aruncați, chiar dacă nu le erau rude….Nu pot uita sunetele acelea, le aud și-n vis.”
“Gândește-te la tine de parcă ai fi moartă, îmi repet mie însami, și nu vei simți venirea și spaima morții. Cugetă în fiecare dimineața la tine însăți ca la o minune, și nu vei simți bătrânețea. Nu aștepta să vină moartea, pentru că ea a venit deja cu adevărat și nu te-a părăsit. Dinții ei sunt mereu în trupul tău.”