Iepurele șchiop – Nicolae Băciuț

Înc-o dată mă încearcă

fuga fără nici un rost;

vreau să merg spre niciodată,

umbrei caut adăpost.

Iepurele șchiop mă duce,

blana lui îmi crește mie,

îi simt fuga în spinare,

învăț frica argintie.

Și suflarea lui fierbinte

– mi pune ghearele în gât

când eu vreau să țip cuvântul

care-odată ne-a urât.

Sângele fără măsură

trece-n carnea iepurească –

tot mai mic mă fac deodată-n

șchiopătarea mea firească.

Și simt iepurele blând

cum încalecă pe mine

și cum merg spre niciodată

și cum și el însuși vine

și cum fuga fără rost

nu e-a iepurelui care

nu mai știe ce a fost

și nu-și are-asemănare.

Mă devoră el pe mine

și-l devor și eu cu zel –

noi suntem chiar drumul însuși,

noi suntem de-un fel cu el.

Aerul ne e un pântec

care nu ne mai încape –

iepurele șchiop și omul:

un cuvânt tot mai aproape.

Eu alerg cu el în spate

dar povara lui sunt eu –

e călare dar nu poate

iar scăpa de trupul meu.

I-am crescut și eu în carne,

umbra nu ni se desparte –

om și iepure, deodată,

călărim aceeași moarte.