Biografia îl așază pe Geoffrey Chaucer (1343 – 1400) în perioada Evului Mediu englez, însă prin scrierile sale, acesta este un veritabil om al Renașterii, chiar dacă aceasta debutează ceva mai tărziu în Anglia. Este considerat unul dintre fondatorii limbii engleze culte și ai stilului liric în literatura engleză. Fiind printre altele diplomat și exercitând misiuni diplomatice inclusiv în orașele stat ale Italiei, este documentat faptul că a avut ocazia să intre în contact cu operele marilor scriitori italieni medievali (printre care Dante) sau renascentiști (Petrarca, Boccaccio și alții).
Este evident că din “Decameronul” lui Boccaccio s-a inspirat Chaucer când a scris cea mai importantă operă a sa, “Povestirile din Canterbury”. Utilizând și el tehnica povestirii în ramă, Chaucer imaginează o întălnire la un han unde 30 de pelerini (unul dintre ei autorul însuși) aparținând unor categorii profesionale și sociale diferite se întâlnesc pentru a merge în pelerinaj la Catedrala din Canterbury, spre a se închina la moaștele Sf. Thomas Becket. Hangiul, care li se alătură, îi provoacă pe fiecare să spună câte 2 povestiri pe drumul de plecare și câte 2 pe drumul de întoarcere, cel care va spune cele mai frumoase povestiri urmând a câștiga o masă la han. Culegerea ar fi trebuit deci să cuprindă 120 de povestiri dar în realitate doar o parte dintre pelerini reușesc să-și spună povestea (lucrarea este neterminată, însăși ordinea în care apar povestirile fiind diferită de la o ediție la alta).
În unele povestiri este evidentă sursa de inspirație: clasicii greci (povestea fraților Ancite și Palamon), latini (siluirea și uciderea Virginiei – episod redat de Titus Livius), Dante (povestea contelui Ugolin, închis în turn împreună cu fiii lui și condamnat la moarte prin înfometare), Boccaccio (povestea soției infidele). Altele oglindesc însă societatea englezească medievală, autorul neavând rezerve în a ironiza uneori aluziv, alteori direct, sarcastic moravurile societății, comportamentele unor categorii sociale. Chaucer practică și autoironia, singurul dintre pelerini care este oprit încă la începutul poveștii fiind el însuși, deoarece povestirea sa nu este pe placul nimănui.
Pelerinii, personajele povestirii principale, sunt ei înșiși exponențiali pentru societatea Angliei medievale. Sunt clerici, călugărițe, nobili și răzeși, meșteșugari (morarul), negustori, cavaleri etc. În prezentarea lor de la începutul cărții, Chaucer dă dovada unei măiestrii deosebite în a-i portretiza, de cele mai multe ori în mod caricatural, redând cu precizie detalii fizice sau morale aparent fară însemnătate, dar surprinzând astfel viciile și tarele morale ale fiecăruia și, prin ei, ale întregii societăți:
Stareța care, în loc să postească, era lacomă – “La mese-avea aleasă-apucătură:/N-ar fi scăpat vreun dumicat din gură/ Și nu-ntingea adânc cu deștu-n zeamă;/ Iar când băga sub nas băga de seamă/ Un strop să nu cumva pe piept să-i pice./ Purtarea-aleasă o făcea ferice./ Pe buze se ștergea așa de tare/ De nu lăsa nici umbră de unsoare/În băutură din potir, când bea;/ Și gingaș din bucate ciugulea.”
Călugărul preocupat mai mult de activități lumești – “Și iarăși un Călugăr, om plimbaret,/ Isteț, voinic la trup, călcând a stareț./ O patimă avea: vânătorească./ Ținea cai mulți de viță arăbească”
Negustorul care simula sărăcia, dar în realitate căștiga bani prin practici imorale – “În strai bălțat și falnic stând în șa./ O cușmă ca flămânzii el purta…/ Căci, iscusit cu treaba paralească,/ Mereu chitea câștigul să-și sporească…/ Scurma cu mintea-I ageră de zor;/ Se-ndatora, dar nu-l știau dator,/ Atâta greutate ce vădea/ Când neguța au când cămătărea…”
Pantahuzarul, cel ce aduna bani pentru biserică, pe care însă îi cheltuia în folos personal – “Toți îi treceau un ban drept mulțumită./ Așa strângea din plin agonisită./ Se gudura ca javra pentr-un os;/ Iar la-mpăcări era de mult folos/ Căci n-arăta ca un monah de schit/ Cu straiul ros, au vreun monah pârlit/ Ci ca un papă sau un jude mare”
Răzeșul care trăia în belșug – “Îl dogorea-n obraz prisos de sânge/ Căci vinul de cu zori pornea a-l stânge/ Era plecat spre pofte și huzur/ Ca vrednic fiu al tatei Epicur…/Ce pâine-avea! Și Berea tot așa!/ Om pizmuit ca el nu se afla./ Din casă nu i-ar fi lipsit bucate/ De pește sau de frupt, îmbelșugate./ Te luau de nas mirodii felurite/ De toate câte-n lume-s jinduite.”
Târgoveața din Bath care simula evlavia și cucernicia – “În parohie nu aflai cocoană/ În drept să ducă mai întăi pomană,/ Iar când i-o lua-nainte vreo surată/Uita de milă și zbiera turbată…/Trăise toată viața-n vrednicie/ Și cinci bărbați ținu cu cununie.”
Economul zgârcit – “Atâta se codea la cumpărat/ Că, ori plătea ori lua pe veresie,/Tot în căștig ieșea din prăvălie.”
Morarul care fura la cântar – “Gurița lui – cât gura de cuptor!/ Era un de măscări cuvântător;/ Dădea dintr-însul porcării duium./ Știa să fure întreit uium,/ Dar nu-și bătea , zău, joc de meserie…”
Vânzătorul de iertăciuni sau de indulgențe papale care folosea oase de animale în chip de moaște – “O cruce de alamă mai ducea/ Și-ntr-un pahar oscioare de purcea./ Dar când găsea vreun preot de la țară/ Îi lua-ntr-o zi cât căștiga-ntr-o vară…/ Și uite așa, viclean între vicleni/ Îi coțcărea pe popi și pe mireni.” Povestea spusă de acesta este de fapt o descriere a modului în care îi înșală pe credincioși, dar și o satiră împotriva falsei credințe și a naivității: “De papi și patriarhi, tot bărbi prea–sfinte;/ Mai scap pe latinește trei cuvinte…/ Îmi scot la urmă glăjile-arătoase/ Ce-s pline vârf cu zdrențe și cu oase,/ Adicătelea moaște, ne’ndoios./ Apoi într-o lăcriță am un os/ Din spata oii unui jidov sfânt…./ O sută mărci pe an strânsei ușor/ De când îs de iertări împărțitor./ Mă cațăr în amvon ca un prelat/ Și când prostimea jos s-a așezat,/ Îi predic după cum vă arătai,/ Mâncând haram acum și mai dihai.”
Chaucer a exercitat o mare influență asupra limbii engleze culte și a literaturii engleze, teme ale operei sale regăsindu-se inclusiv în opera lui W. Shakespeare.
BIBLIOTECA LUI DIUS 