Dulcele stil nou, curent literar ce s-a manifestat în sec. XIII și a cărui denumire a fost consacrată de Dante în cântul XXIV din “Purgatoriu” a avut exponenți de seamă printre care Guido Guinizzelli, Lapo Giani, Guido Cavalcanti și a reverberat, nu doar în Italia, în operele unora dintre cei mai de seama scriitori ai Evului Mediu și ai Renașterii (Dante, Petrarca, Michelangelo, Shakespeare).
De altfel Dante ține să se autoincludă în descendența acestor mari poeți, încercând să stabilească o ierarhie care-l plasează pe Guido Cavalcanti în vârf, chiar dacă Guinizzelli era inițiatorul acestui current literar. Mulți critici au interpretat versurile din cântul XI al “Purgatoriului” ca o expresie a speranței lui Dante de a deveni un poet mai bun decât aceșți predecesori ai săi (“Credea și Cinabue că-n pictură/e ne-ntrecut, dar Giotto azi, să știi,/i-umbrește faima și i-o-neacă-n zgură.//La fel și Guido celuilalt răpi/al limbii nimb; și poate-i viu cel care/pe amândoi din cuib îi va goni”).
În ciuda versurilor relativ puține care ni s-au păstrat, Cavalcanti este considerat cel mai important poet italian al sec. XIII (Duecento), el fiind menționat în scrierile lui Dante, Petrarca, Boccaccio, iar în acest context este lăudabilă inițiativa editurii Humanitas de a ne oferi cele 52 de poezii într-o ediție bilingvă, însoțită de note interpretative substanțiale, în cadrul colecției “Biblioteca italiană”.
Din punct de vedere al formei, al versificației, aceste poezii sunt deosebit de variate, fiind sonete, balade, poezii cu formă fixă, dar cu metrică foarte variată, cu multiple variante de strofe, ritm și rimă (uneori chiar înăuntrul versurilor).
În ceea ce privește tematica abordată, subsumându-se “dulcelui stil nou”, versurile vorbesc despre iubire nu doar ca despre un sentiment, ci văzută ca un concept filosofic, ea fiind accesibilă doar cugetelor curate , înalte, doar caracterelor virtuoase, nobile. Iubirea reprezintă un mod de dezvoltare personală, de perfecționare morală, de dobândire a virturilor.
Așa cum putem vedea și mai târziu la Petrarca, obiectul pasiunii capătă dimensiuni mistice, ea este o replică a frumuseții divine, a vitalității naturii și întruchipează toate virtuțile și noblețea trăsăturilor de caracter, portretul său este creionat în tușe diafane, angelice:
“Roză îmbobocită,/preadulce primăvară/…Îngerească arătare,/…Figura-ți fericită/ce-ntrece pe-orișicare/și-n fire, și-n purtare/minune-i negrăită./Femeile zeiță/îți spun; eșți gingășie/…Mai sus de omenească/îți este grația toată/care din Cer ți-e dată…”, “În tine-s pajiști, flori încântătoare,/lumină-i tot și sunt frumoase toate,/iar chipul tău străluce ca un soare:/virtuți va pierde cine-ți stă departe.//…căci dintre toate ești desăvârșită”, “prin grație, vrednicie și noblețe/pe-acestea doamna mea le depășește…”.
Această imagine idealizată, hiperbolizată a ființei iubite face ca ea să fie accesibilă (nu ca ființă tangibilă, ci ca sentiment înălțător) doar celor înzestrați cu virtuți, cu trăsături morale: “Dar nu ni-i mintea-n stare a o-nțelege,/n-avem noi daruri îndestulătoare/spre-a câștiga cunoașterea cea vie”.
Tot cum vom vedea mai târziu la Petrarca, poetul face dese referiri la legenda grecească a nimfei Daphne, săgetată de Amor și preschimbată în laur din cauza iubirii sale imposibile pentru zeul Apollo. Spre deosebire de Petrarca însă, care se află într-o permanentă răfuială cu Amor, Cavalcanti se arată resemnat, rănit iremediabil: “Nebunii ochi ai mei ce cutezara/legat de tine, doamnă, mă trădară/la curtea unde judecă Amor”, “Nu știu ce-i pacea, nu pot dormi bine,/De când cu-Amor, de când cu doamna mea”, “Priviți-mă: eu sunt cel ce-și tot plânge/osânda lui Amor în chip vădit.”
De altfel, în marea majoritate, tonul poemelor este unul elegiac, poetul este bântuit de angoase, de neliniști, de îndoieli, de tristețe, de înstrăinare. Este suficient să citez în acest sens titlurile unor sonete sau canțone (corespunzătoare primelor versuri din acestea), pentru a plonja direct în atmosfera bântuită de tristețe, disperare, alienare, deznădejde: “Mi-e suflet-oropsit și răvășit”, “Tu mintea mi-ai umplut de-așa durere”, “Mă tem c-adânca mea nefericire”, “Nespusă, crunta mea nefericire” etc.
Elegia “Cum nu mai sper să mă întorc vreodată” denumită și “Balada exilului” (scrisă în timpul surghiunului poetului la Sarzana, surghiun din care va reveni în Florența doar cu câteva luni înaintea morții) este asemănătoare ca ton cu elegiile pontice ale lui Ovidiu. Singura legătură pe care o mai are poetul cu locurile natale o reprezintă poemele sale, iar premoniția morții inevitabile conferă lamentației sale note sfâșietoare: “Tu simți, mică baladă, cum de moarte/sunt biruit; viața mă părăsește;/…Făptura mea-ntr-atât se pustiește,/că nu mai pot răbda/Fii, dar în slujba mea,/ia-mi sufletul cu tine/(te rog, fă-mi acest bine)/din trup când o ieși”.
Fie că sunt, mai rar, dominate de bucurie și extaz mistic, fie că stau sub semnul deznădejdii și al suferinței, fie că sunt versuri ocazionale, parte dintr-o corespondență literară cu intelectuali sau nobili ai vremii (printre care în principal Dante), fie că evocă sentimente frivole pasagere, provocate de atmosfera bucolică (sub influența lui Horațiu și a liricii provensale) sau sunt încifrate, cu pronunțat conținut filosofic, poemele lui Cavalcanti denotă o profunzime sentimentală și lirică aparte, un stil desăvârșit, sincer, direct (cu aclamatii, adresari directe la pers. II), consacrând un standard literar la care doar unii dintre marii poeț care i-au urmat și pe care i-a influențat decisiv au putut ajunge.
BIBLIOTECA LUI DIUS 