Deși am zis că n-aș mai prea citi ceva de Annie Ernaux, m-am îndemnat și la cartea asta. Din ce am citit până acum mi-a plăcut cel mai mult. Ea conține două nuvele, “Locul” și “Evenimentul”. În maniera pe care o cunosc deja din precedentele două cărți, Ernaux scrie la pers. I aceeași proză profund autoreferențială, egală, liniară, aridă, rece, voit lipsită de procedee stilistice sau de orice urmă de patetism.
De altfel, în prima nuvelă autoarea explică această abordare ca o reacție ideologică: provenind dintr-o familie mult timp expusă privațiunilor materiale și cu o mentalitate conservatoare, i s-ar părea un act de trădare dacă ar scrie într-o manieră pe care o găsește burgheză, bogată din punct de vedere stilistic; astfel încât își găsește autenticitatea în relatarea fidelă a evenimentelor, a faptelor, ca într-un jurnal. De fapt, la baza scrierilor se află jurnalele sale ținute cu mai multă sau mai puțină perseverență. (“De câtva timp, știu că romanul acesta este imposibil. Ca să relatez o viață supusă nevoilor, nu am dreptul să iau mai întâi calea artei, nici să caut să fac ceva pasionant sau emoționant. Voi strânge vorbele, gesturile, gusturile tatălui meu, faptele marcante din viața lui, toate semnele obiective ale unei existențe pe care și eu am împărtășit-o cu el. Nicio poezie a amintirii, nicio deriziune jubilantă. Scriitura plată îmi vine firesc, chiar aceea pe care o foloseam odinioară când le scriam părinților ca să le dau veștile esențiale”).
În ciuda celor menționate, paradoxal, nuvela “Locul” se constituie într-o evocare plină de sensibilitate a figurii paterne. Este povestea comună de viață a unui om născut în prima parte a secolului trecut, beneficiind de educația modestă a oamenilor împărtășind o condiție socială precară, crescut în cultul muncii, ca singură cale de a reuși în viață, trecând prin Al Doilea Război Mondial și prin anii de mizerie ce i-au urmat, muncind în diferite fabrici și ținând și o mică băcănie din care reușește la început mai greu, apoi mai ușor să-și întrețină familia, încercând să-și educe cu severitate fiica în maniera conservatoare în care crescuse, deși aceasta nu mai ținea pasul cu vremurile.
Portretul tatălui este trasat din tușe scurte, ferme, precise și, prin aceasta, foarte expresive: “Era serios, adică, pentru un muncitor, nici puturos, nici bețiv, nici afemeiat. Bine văzut de șefi, nici sindicat, nici politică. Își cumpărase bicicletă, în fiecare săptămână punea bani deoparte…Era înalt, brunet, cu ochii albaștri, se ținea drept…”, “În jur de cincizeci de ani, încă în puterea vârstei, cu capul drept, cu un aer îngrijorat, ca și cum s-ar teme că fotografia n-o să iasă bine, poartă pantaloni de culoare închisă, haina deschisă la culoare peste cămașă și cravată. ”.
În paralel, complementar, apare imaginea mamei, descrisă nu mai puțin emoționant, în ciuda economiei de mijloace literare: “Mamei i-a fost întotdeauna rușine de dragoste. N-aveau unul pentru altul gesturi tandre, nu se mângâiau”, “Mama era patroană pe deplin, cu halat alb, tata își păstra pe el salopeta când servea”.
Din fiecare gest, din fiecare expresie, din fiecare gând, din comportamentul părinților săi, autoarea scoate la iveală expresia sau, mai târziu, reminiscențele unei condiții sociale precare, marcate de lipsa educației și de lipsurile materiale care-i condamnau la marginalizare.
Tentația ei, asumată, recunoscută, este aceea de a aluneca de la particular spre general, de la această identitate proletară a tatălui sau, a familiei sale, văzută că “trauma semnificativă a unei vieți”, spre trăsăturile unei clase sociale căreia, deși nu-i mai aparține, îi plătește tributul complexelor și frustrărilor de mai târziu, și acestea asumate. Construind pe mormânt o placă funerară de marmură (pusă în corespondență cu terminarea romanului dedicat tatălui), autoarea recuperează această moștenire proletară într-o ordine socială nouă față de care ghicim din tonul cărții o urmă de dispreț și de inadaptare: “Am terminat de scos la lumina moștenirea pe care a trebuit să o depun pe pragul lumii burgheze și cultivate când am intrat în ea”.
Putem găsi similitudini aici cu raportarea noastră la trecutul propriilor părinți, mai ales atunci când aceștia s-au format în perioada comunismului, moștenind condiția acestui sistem și nereușind să se adapteze poate niciodată pe deplin noii lumi.
Pornind de la această “moștenire genetică”, Annie Ernaux scrie în “Evenimentul” despre un moment care i-a marcat viața pentru mult timp: în perioada studenției rămâne însărcinată și recurge la un avort clandestin. Este tot o scriere cu un pronunțat caracter autobiografic, lipsită de “floricele literare” care în context ar părea inutile sau inadecvate; ea scoate în evidență o naratoare-personaj fragilă, vulnerabilă, aflată într-o confruntare perpetuă cu mentalitatea conservatoare a propriei familii care incrimina sarcina premaritală, cu legea care la acel moment condamna penal avortul clandestin, cu cinismul medicilor și al asistentelor medicale, cu prietenii dintre care puțini o înțeleg și sunt dispuși s-o ajute și, nu în ultimul rând, cu propriile gânduri și propriul trup.
Nuvela relatează, în paralel cu evoluția sarcinii, evoluția sentimentelor de angoasă, de neliniște, de disperare, de furie, de durere, de abandonare, de revoltă ale personajului, dar și, cu o precizie uneori chirurgicală, transformările fizice și psihice pe care propria condiție le determină. Doar scriind despre această experiență autoarea se simte întru totul eliberată, împăcată, reabilitată: “Am terminat de exprimat în cuvinte ceea ce mi se pare o experiență umană totală: a vieții și a morții, a timpului, a moralității și a interdicției, a legii, o experiență trăită de la un capăt la altul prin trup. Am șters singura vinovăție pe care am simțit-o vreodată față de acest eveniment, care mi se întâmplase și nu făcusem nimic în legătură cu el. Ca un cadou primit și risipit. Pentru că dincolo de toate motivele sociale și psihologice pe care le pot găsi pentru ceea ce am trăit, există unul de care sunt sigură mai presus de toate: totul mi s-a întâmplat pentru a depune mărturie despre asta…”
Cartea este foarte apropiată ca tematică cu filmul românesc “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (câștigător al Palm d’Or la Cannes, regia Cristian Mungiu). Și la fel că în nuvela precedentă, și aici putem găsi ușor similitudini cu experiențe apropiate nouă din comunism. De fapt, nuvela a fost ecranizată în Franța, cu actrița româncă Anamaria Vartolomei în rolul principal.
“M-am trezit, era întuneric. Am auzit o femeie intrând și strigându-mi să tac odată. Am întrebat dacă mi-au fost extirpate ovarele. Ea m-a asigurat cu brutalitate că am fost pur și simplu chiuretată. Eram singură într-un salon, îmbrăcată cu cămașa de spital. Am auzit plânsete de copil…”
BIBLIOTECA LUI DIUS 