Decesul lui Mircea Lucescu, în 07.04.2026, a stârnit o emoție publică rar întâlnită în România, și asta nu doar pentru că acesta a fost unul dintre marii fotbaliști și, mai ales, antrenori de la noi și din lume, ci și pentru că Lucescu a fost realmente un personaj de roman sau de film.
Și cine să-i scrie o biografie dacă nu Ioan Chirilă, nea Vanea, maestrul absolut al presei sportive românești, cel care a scris nu doar simple cărți de cronică sportivă, ci povești relatate cu mult talent literar, cu eroi înzestrați cu virtuți sau măcinați de slăbiciuni, cu destine fabuloase, cu suspans (chiar când povestește meciuri al căror rezultat îl știm deja de ani buni), cu portrete creionate cu calități de pictor, dar mai ales cu pasiune față de muncă să și față de obiectul muncii sale: sportul și eroii săi?
Este, dacă vreți, un bildungsroman, care surprinde ascensiunea unui puști sărac dintr-un cartier bucureștean, al cărui tată fusese soldat la Cotul Donului, care împărțea aceeași pereche de pantofi cu frații săi și care muncea din greu pentru a mai castiga un bănuț, ajungând un foarte bun jucător de fotbal, căpitanul echipei naționale și adversar redutabil al marelui Pele la CM Mexico ’70, dar de asemenea un și mai bun antrenor, câștigând campionate, obținând calificări în cupe europene, Campionatul European, obținând într-un cuvânt gloria și recunoașterea mondială. Este aventura unui personaj care, în sport și în viață, a început de foarte jos și a ajuns foarte sus, gestionându-și cu egală decență (umbrită doar în rare cazuri de reacții “la cald”) atât incertitudinea începuturilor cât și apogeul succesului. Este imaginea unui profesionist desăvârșit, autodidact, preocupat permanent de a fi conectat cu cele mai noi informații din domeniu, vizionar, inovator, folosind tehnici, modele, aplicații, chiar empirice, cu zeci de ani înainte de crearea lor în formă digitală. Este portretul unui intelectual al sportului, care a scris cărți, care citea și care se străduia să-și educe elevii nu doar din punct de vedere sportiv, dar și personal, uman, obișnuind să frecventeze împreună muzee, expoziții, teatre etc. Aproape toți cei care l-au plâns la despărțire au surprins această latură: de formator de personalități, de caractere.
Ioan Chirilă adună aici fragmente de articole, de interviuri, de cronici sportive, dar și din cartea sa “Lucescu și drogul lui, fotbalul”, sau din cartea lui Lucescu însuși, “Mirajul gazonului”, și reușește să scrie o carte alertă, în care eroii sunt în permanentă mișcare într-o geografie a stadioanelor, a locurilor de cantonament, a turneelor. O carte care vorbește despre glorie și eșec, despre muncă asiduă și sacrificii – condiții obligatorii ale reușitei, despre spiritul de competiție dar și, ceea ce pentru mine a fost esențial, despre perioada copilăriei mele, când începeam să urmăresc fenomenul sportiv, primele meciuri de fotbal, emisiunile radiofonice “Fotbal minut cu minut”, și de aceea am citit cartea asta cu mare nostalgie.
Este și cartea unei mari prietenii. Pe nea Vanea și Mircea Lucescu i-a legat o strânsă amiciție care a depășit liniile trasate cu var ale terenului de joc, sau paginile jurnalelor. S-au sprijinit, s-au promovat, s-au criticat, au crescut din punct de vedere uman și profesional unul lângă altul și unul prin altul. Ioan Chirilă este personaj în propria carte dedicată lui Lucescu, este cronicarul care consemnează, interoghează și se întreabă, care analizează și conceptualizează fiecare pasă, fiecare gol, fiecare statistică și care reușește, din dialoguri, amintiri, clasamente să contureze portretul unui personaj legendar.
Nu este cea mai izbutită carte a lui Ioan Chirilă, poate și pentru că reușita sa este dată mai mult de complexitatea personajului decât de talentul cronicarului. Poate și pentru că, din punct de vedere cronologic, ea se oprește în 1999, când Mircea Lucescu se pregătea să preia conducerea tehnică a marelui Inter Milano, ceea ce părea a fi apogeul carierei sale. Dar the best was yet to come pentru el: câștigarea unor cupe europene, a titlurilor și a cupelor din Ucraina, Turcia, lansarea și pregătirea unor fotbaliști emblematici, terminând cu sfârșitul demn de o tragedie greacă: întoarcerea în Turcia pentru a se bate pentru naționala României la o calificare ce ar fi putut fi memorabilă la CM SUA 2026, primul infarct de la ședința de analiză a jocului și sfârșitul la câteva zile distanță.
O carte despre ce înseamnă să arzi pentru o pasiune, să trăiești la maximum pentru asta; despre destinul unui personaj crescut în periferiile Bucureștiului postbelic, format în regimul comunist pe care a avut curajul de a-l și infrunta, consacrat ca unul dintre cei mai mari antrenori ai lumii: o viață care bate filmul, trăită nu la frecvență mijlocie, ci la frecvență maximă, proiectată pe ecranul de sport al veșniciei, folosită ca material de combustie pe altarul propriei vocații, propriei pasiuni; o carte și despre copilăria noastră, când, cu tricourile pe care noi înșine ni le inscripționam cu șabloane de carton și sigmaron, visam că pe asfaltul cartierelor noastre comuniste suntem cei mai mari fotbaliști și că jucăm cel puțin semifinală de campionat Mondial. Mircea Lucescu ne-a arătat că am fi putut fi.
“De ce Lucescu? Pentru că e un personaj spumos, deopotrivă frumos și nebun. Atât de nebun încât nu o dată a ieșit, fără gărzi de corp, să discute cu mulțimile pornite să-l linșeze. Și de fiecare dată, la Hunedoara, Pitești, Brescia sau Milano, a sfârșit prin a fi aclamat sau chiar purtat pe brațe. Atât de nebun încât a fost singurul care a crezut că e posibil să câștige o grupă cu Italia, Suedia și Cehoslovacia. Și a câștigat-o! Atât de nebun încât a dat Bucureștiul pe zgura roșie de sub furnale.”
“Cât de departe erau vremurile în care ne făceam reproșuri că am cedat la limită în fața Angliei, a Braziliei? Unde se risipise mândria noastră, regretul de a nu fi fost egalii lui Pele și ai lui Bobby Charlton?”
“Un tânăr într-un pardesiu bleumarin, cu capul descoperit, silueta firavă, pe fondul vulcanului Bratislava, urmărește, în picioare, fără să respire, un meci pe care nu-l poate privi șezând. Se vede că e calm, dar e un calm aparent. Boloni cade secerat. Tânărul elegant se repede în teren de parcă ar vrea să salveze un copil căzut în fața tramvaiului. Directorul tehnic redevenea șeful de bandă. Era în joc toată viața lui dăruită fotbalului…”
BIBLIOTECA LUI DIUS 