La fel ca celelalte proze ale autoarei și această povestire este una autoreferențială, care-și găsește ecou în biografia ei, o povestire plină de erotism, dar și o experiență prin care naratoarea-personaj trăiește în mod plenar experiența rememorării întregii sale vieți: scurta aventură trăită cu un student mai tânăr cu aproape 30 de ani decât ea.
Dincolo de experiența fizică, și aici A. Ernaux strecoară o perspectivă ideologică, “de clasă”. Studentul este “supus precarității și lispurilor studenților săraci – părinții săi plini de datorii locuiau într-o suburbie a Parisului dintr-o leafă de secretară și dintr-un contract de muncă de solidaritate”, iar autoarea, acum detașată de această condiție socială, o privește de undeva din exterior, oferindu-și și un prilej de relecție asupra etapelor propriei vieți: “Acum treizeci de ani m-aș fi ferit de el. Pe atunci nu voiam să găsesc într-un băiat semnele originii mele modeste, tot ceea ce considerăm că este de neam prost și despre care știam că se aflase în mine…Cu soțul meu, în trecut, mă simțeam ca o fată din popor, cu el eram o burgheză. El era purtătorul memoriei primei mele lumi…El era întruparea trecutului. Alături de el am trecut prin toate vârstele viețîi, viața mea.”
Și aici, autoarea apare ca o fire voluntară, sfidând prejudecățile societățîi legate de vârstă, sfidând condiția socială, sfidându-și propriul trecut, provocându-l polemic și ducând până la limită ruptura de acesta, chiar dacă frustrările și complexele sale se zbat să iasă la suprafață din fiecare gând, din fiecare frază, din fiecare cuvânt.
Despărțirea de tânărul adolescent corespunde, în plan simbolic, cu avortul clandestin din tinerețe; această despărțire îi oferă scriitoarei imboldul de a scrie romanul acelei experiențe terifiante (“Evenimentul”).
Caracterul autobiografic, profund personal și intim al scrierilor autoarei premiate cu Nobel este revelat și de “fotojurnalul” ce cuprinde fotografii care reconstituie parcursul propriei vieți (care redau imagini ale propriei copilării, secvențe familiale – părinți, bunici, orășelul natal Yvetot cu peisajul său industrial, dar și cu promenada sa și cu băcănia părinților, soțul, copiii) însoțite de note din propriile jurnale pe care le-a ținut cu minuțiozitate și din care și-a extras seva întregii cariere de scriitoare. Este o încercare asemănătoare proiectului cinematografic – documentar “Annie Ernaux: the super 8 years” (aparținând fiilor ei), care surprinde în fotografii și filmulețe autentice începuturile carierei sale scriitoriceșți, viața de familie și destrămarea căsniciei.
“Să scrii este prezent și viitor, nu trecut. Când mi-am văzut majoritatea cărților adunate sub o singură copertă s-a trezit în mine un fel de neîncredere, ba chiar o senzație de irealitate. Cum să defineșți această întreprindere a scrisului începută acum patru decenii? Ce titlu – care mi s-a cerut – să-i dau pentru a o defini? Deodată mi-a trecut prin minte, drept ceva evident: să scrii viața. Nu viața mea, nici viața lui, nici măcar o viață. Viața cu conținuturile ei, aceleași pentru toți, dar pe care le experimentăm individual: corpul, educația, apartenența și condiția sexuală, traiectoria socială, existența altora, boala doliul. Mai presus de toate, viața pe care timpul și istoria nu încetează să o schimbe, să o distrugă șisă o reînnoiască…”
Așa cum am mai scris pe blog, nu m-a dat pe spate acest mod de a scrie sau de a vedea literatura. Mi s-a părut anacronic să găsesc în literatura sec. XXI conflicte sociale, agasanta autoreferențialitate ca singur argument al veridicității și al relevanței artistice. Dar Annie Ernaux are cel puțin un mare merit: este autentică în tot ce scrie, se înfățișază cititorului așa cum este, cu fragilitatea ei, cu vulnerabilitatea ei, cu frustrările ei, chiar dacă prin aceasta răstoarnă toate convențiile noastre sociale. Dacă vom reuși însă să trecem de aceste convenții și de câteva pagini de carte, ne putem uneori regăsi aici pe noi înșine, cu trecutul nostru, cu propriile vulnerabilități și complexe, poate ascunse în subconștientul nostru, poate nu cu suficientă sensibilitate de a le recunoaște, poate cu mai puțin curaj de a le exhiba. Și asta nu-i puțin lucru.
Later edit: am văzut-o în ultimele zile pe Annie Ernaux, acum aproape nonagenară, vorbind în deschiderea mitingurilor electorale ale politicianului de extremă stângă Jean Luc Melenchon, și nu știu ce mă întristează mai mult: că Franța a ajuns din punct de vedere politic în paradigma campaniei care-i are ca principali competitori pe reprezentanții extremei drepte și ai extremei stângi (Bardella vs. Melenchon); că un intelectual ajunge la 90 de ani fără a se trezi din punct de vedere ideologic (au mai existat intelectuali de marcă seduși de mirajul comunist, dar mulți dintre ei s-au trezit la realitate, confruntați cu evidența atrocităților unor regimuri dictatoriale); că Premiul Nobel pentru Literatură poate fi acordat unui scriitor cu convingeri comuniste manifeste care se insinuează aproape în fiecare paragraf, unui simpatizant al extremei stângi, cu atât mai mult cu cât nici opera lui nu-ți oferă, după părerea mea, suficiente argumente literare în acest sens. Se confirmă încă o dată butada pe care am mai citat-o pe acest blog (cred că tot în legătură cu o carte a lui Ernaux): “Singurii comunișți fericiți sunt cei care n-au trăit niciodată în comunism”.
BIBLIOTECA LUI DIUS 