Aflat pe patul de moarte, preotul catolic chilian Sebastian Urrutia Lacroix (numele sugerând însă o ascendență destul de pestriță, cu origini în Franța și Țara Bascilor) ca într-o ultimă mărturie sau spovadă, rememorează parcursul propriei vieți, a întâmplărilor și a oamenilor întâlniți de-a lungul ei.
Se revarsă asupra noastră o cascadă de realism magic, de personaje reale și fictive, de personaje contemporane și istorice (este menționat la un moment dat și Ștefan cel Mare, declarat de Papă “athleti Christi”) care cuprinde scriitori precum Pablo Neruda, Max Frisch, Ernst Junger, dar și scriitori fictivi cum pare a fi criticul Farewell, figuri de papi, prelați și împărați medievali, dar și de președinți contemporani (Allende și gen. Pinochet, evident).
Un loc aparte îl ocupă straniul personaj numit în roman “tânărul îmbătrânit” și care nu pare a fi altcineva decât autorul – naratorul însuși: “Și atunci, din penumbra bolii mele, îi văd chipul feroce, chipul dulce, și mă întreb: sunt eu tânărul îmbătrânit? Asta să fie adevărata, marea spaimă, să fiu eu tânărul îmbătrânit care strigă fără ca nimeni să-l audă? Bietul tânăr îmbătrânit să fiu eu?”
Sunt evocate episoade din propria biografie, călătoriile în Europa, unde descoperă că principala problemă a eroziunii marilor catedrale gotice nu stă în vechimea lor sau în deficiențele de construcție, ci în excrementele de porumbei, soluția prelaților fiind creșterea de șoimi care să vâneze porumbeii (sunt evocate ca într-o cronică medievală toate numele de călugări și de șoimi), întâlnirile cu marii oameni de cultură, scriitori (el însuși fiind un scriitor ratat, dar cu veleități recunoscute de critic literar), apartenența la gruparea Opus Dei, legenda credibilă a unui pantofar vienez care a obținut sprijinul Împăratului Austro-Ungariei pentru achiziția terenului și înființarea Colinei Eroilor – un memorial al cărui singur “locuitor” avea să fie chiar el.
Ca orice scriitor latino-american care se respectă, apare și aici imaginea dictatorului latino-american, “marele monstru mitologic al istoriei noastre”, “singurul personaj mitologic pe care l-a produs America Latină”, în opinia lui Gabriel Garcia Marquez. În pagini pline de un umor sobru, preotul catolic rememorează lecțiile de marxism pe care a fost aproape obligat să le predea dictatorului Pinochet și membrilor camarilei sale (umorul rezidă inclusiv din situația în care dictatorul de extremă dreaptă gen. Pinochet ia lecții de marxism după ce-l răsturnase de la putere prin lovitură de stat pe primul președinte marxist ales al unei țări latino-americane).
Frazele lui Bolano sunt când scurte, sacadate, când ample, fără punctuație finală, evocând procedeul literar al fluxului conștiinței. Am remarcat o asemănare cu proza lui Bohumil Hrabal, atât ca stil cât și, în unele privințe, ca temă (de exemplu cu romanul “L-am servit pe regale Angliei”). Iar finalul mi-a adus aminte de ultima fraza din romanul lui Marquez “Colonelului n-are cine să-i scrie”. În momentul în care prelatul, aparent, și-a sfârșit mărturia apare singura intervenție auctorială în ultimul (și cel de-al doilea paragraf al romanului, primul fiind în întregime spovedania preotului), evocând moartea: “Și apoi se dezlănțuie furtuna de căcat”.
Este o meditației asupra istoriei, dar și o carte despre deșertăciunea vieții, despre persistența memoriei, a cărților. Este poate o bună introducere în opera lui Bolaño, până a ajunge la mai celebrul sau roman “2666” de aproape 1.000 de pagini.
“Nu eram, nu suntem niște titani orbi, iar în anii aceia, ca și acum de altfel, scriitorii și artiștii chilieni aveau nevoie să se întâlnească și să vorbească între ei, dacă se poate într-un loc plăcut, populat de persoane inteligente. Obstacolul, dicolo de faptul că mulți dintre prieteni părăsiseră deja țara, cel mai adesea din cauze mai degrabă de natură personală decât politică, constă în interdicția de circulație pe timp de noapte impusă de starea de necesitate. Unde să se mai adune intelectualii, artiștii când la zece noaptea totul era închis, iar noaptea , după cum toată lumea știe, e momentul cel mai propice pentru întâlniri și destăinuiri și dialog între cei de-o seamă? Artiștii, scriitorii. Ce epocă! Mi se pare că-l zăresc pe tânărul îmbătrânit. Nu-l văd, dar mi se pare că-l văd, își umflă nările, adulmecă în zare, se scutură tot din cap până-n picioare. Nu-l văd, dar mi se pare că-l zăresc, ghemuit sau poate în patru labe pe movilă, în timp ce nori negri îi trec pe deasupra capului, iar movila e de fapt o colină joasă, imediat după aceea e de fapt atriul unei biserici, un atriu negru precum norii…iar tânărul îmbătrânit tremură și se scutură, își umflă nările și apoi se năpustește asupra istoriei.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 