Odată cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2025 scriitorului maghiar L. Krasznahorkai (mai puțin tradus și, implicit, cunoscut la noi până acum), mulți cititori s-au apropiat de cărțile acestuia, atâtea câte sunt traduse, și din curiozitatea de a vedea dacă nu cumva juriul Nobel a dezamăgit, ca în alte câteva rânduri.
După lectura acestui prim roman al scriitorului maghiar, pot spune că pentru mine e o surpriză plăcută, cu o scriitură elaborată, cu un univers literar construit cu meticulozitate, doar aparent delimitat din punct de vedere spațio-temporal, dar în fond relevant pentru senzația de claustrare pe care o transmite din fiecare pagină.
Undeva în Ungaria, într-o colonie muncitorească, puținii locuitori rămași trăiesc într-o permanentă așteptare a unei soluții de a ieși, de a evada din acel mediu (“În cele din urmă va trebui să iau o decizie. Nu pot să rămân aici.” – spune personajul Futaki). Aceștia trăiesc într-o promiscuitate socială și morală care aseamănă colonia cu o bolgie din Infernul dantesc, în care cei ce au intrat acolo conviețuiesc cu viziunile lor coșmarești și au abandonat orice speranță.
Încă de la început se conturează imaginea unui paradis destrămat total, nimic nu este la locul lui, toate sunt stricate, orice urmă a vreunei ordini existente cândva fiind dispărută: “…și-a plimbat privirea peste obiectele din bucătărie, întrucâtva utilizabile încă, peste soba de gătit soioasă, mânjită de unsoare arsă și resturi de mâncare, peste coșul cu mânerul rupt vârât sub ea, peste masa șchioapă, icoanele prăfuite de pe pereți, grămada de oale și cratițe îngrămădite alandala în colțul de lângă ușă…”. Pare un loc de unde Dumnezeu a plecat demult, icoanele sunt acoperite de praf, “…cerul prevestitor de rău…” iar “timpul, în întregul lui, face pe bufonul în sfera încremenită a eternității, amăgind lumea cu o diabolică linie dreaptătrasată peste hârtoapele haosului…”. Senzația de apăsare și de lipsăde perspective este dată și de ploaia care cade continuu, care pătrunde prin casele crăpate, prin hainele rupte și prin sufletele goale: “…miros de mlaștină…totul e putred aici…” – va constată un alt personaj. În aceste condițîi bătaia matinală a unui clopot, venită de niciunde, dintr-o capelă abandonată demult, stârnește frică și derută, nicidecum speranță.
Doar vestea reîntoarcerii în colonie a lui Irimias și Petrina, crezuți morți, animă rutina personajelor, îndreptându-le pașii către cârciuma locală, unde îi așteaptă pe cei doi cu neîncredere, nerăbdare, curiozitate și, poate, cu un pic de speranță. Prima parte a romanului aduce în scenă fiecare personaj; interesele acestora converg spre cârciumă unde vor aștepta împreună o epifanie sau o mântuire iluzorie.
Colonia este un spațiu al pierzaniei, în care nu este prouncă a decalogului să nu fie încălcată, nu este viciu care să nu fie exersat zilnic. Se bea pălincă în cantități industriale, iar personajele se pândesc și se urmăresc reciproc la tot pasul. În aceste condiții, sinuciderea micuței Estike, căreia propriul frate îi furase banii prin același truc prin care vulpea și motanul (simbolurile malefice ale viciilor și ale răutății) îi fură banii inocentei păpuși Pinocchio, în binecunoscuta poveste, capătă proporțiile unui sacrificiu ritualic, de răscumpărare a păcatelor comunității.
A două parte a romanului este cartea Exodului. Printr-un discurs plin de ipocrizie și manipulator, nou sositul Irimias reușește să le inducă tuturor sentimentul vinovăției pentru sinucuderea micuței Estike, punând în scenă o ceremonie funerară, un ritual grotesc, și reușind să obțină de la locuitorii coloniei sumele de bani de care se legau ultimele speranțe ale fiecăruia.
Irimias este un idol fals, o caricatură ce pare a întruchipa caracteristicile unui Mesia (înviind parcă din morți, apărând în mijlocul coloniștilor care-l credeau mort că Isus în mijlocul ucenicilor), ale lui Moise (conducându-i pe toți afară din robia acelui univers închis, apăsător), ale proorocului Ieremia (în discursul din han el critică virulent, dar ipocrit, situația morală în care ajunsese colonia și fiecare din cei de acolo, creându-le un sentiment de vinovăție acută), totul însă într-o cheie satanică. Lipsa lui din colonie, deși el avusese grijă să răspândească vestea propriei morți, fusese cauzată de o detenție pentru diverse infracțiuni, timp în care fusese racolat de serviciile de poliție politică; scoaterea din colonie a celor care s-au decis să-l urmeze, care este prezentată ca o veritabilă rătăcire prin deșert, are la bazăintenția de a le sustrage banii și de a-i turna securității, iar prin discursul din han el nu are nicio intenție etică (fiind el însuși un individ profund amoral, viciat), ci urmărind doar escrocarea lor.
Mi s-a părut de asemenea că prin cuplul Irimiás – Petrina autorul caricaturizează sau desacralizează cuplul Don Quijote – Sancho Panza. Dacă aceștia intră într-un han încercând cu naivitate să-i convingă pe cei de acolo că sunt cavaleri și că se află într-un castel sau într-o catedrală (nu mai rețin exact), Irimiás și Petrina predică vinovăția, le induc tuturor sentimentul culpabilității și al micimii umane, într-un mod perfect conștient, cinic.
Dincolo de un nivel de bază, cartea are o miză existențială. Ea vorbește despre condiția umană, despre oameni “împotmoliți în întunericul existenței”, “animale înfrânte” (cum se exprimă autorul foarte plastic într-un interviu) și comunități lipsite de speranță, care trăiesc o criză acută a valorilor, o apocalipsă perpetuă. În acest deșert spiritual și axiologic, oamenii își găsesc (și aici cartea își dovedește în mod înspăimântător actualitatea) falși idoli, modele de carton, viței de aur asemeni celui la care se închinase poporul lui Israel scăpat din robia egipteană; trăiesc doar iluzia eliberării, învârtindu-se în cerc asemenea șoarecilor într-o roată. Autorul resimte pregnant declinul ireversibil al culturii, al civilizației, al valorilor, declin căruia oamenii nu-i pot opune decât soluții-surogat, o amăgitoare și improbabilă resurecție.
Această senzație absurdă de rotire într-un cerc închis este redată remarcabil de autor prin cronica pe care personajul numit Doctorul o scrie pentru colonie și pentru fiecare locuitor al ei. În momentul în care o parte din acești locuitori au plecat pentru a-l urma pe Irimiás, Doctorul înlocuiește realitatea cu fantezia, inventând pentru fiecare o poveste și scriind practic cartea pe care tocmai o citim. Realul se întrepătrunde astfel cu imaginarul, nu le mai putem discerne, cartea se scrie pe măsură ce se trăiește și se trăiește pe măsură ce se scrie. Ea începe acolo unde se va sfârși și se termină unde a început (inclusiv capitolele sunt numerotate astfel încât cartea începe și se termină cu cap.I). Personajele evoluează în buclă, rămânând prinse într-o traiectorie circulară de la care nu pot devia.
Scriitura lui Krasznahorkai este bogată, cu fraze ample și inserții intertextuale, cu o remarcabilă forță de expresie, iar aparenta impenetrabilitate este înlăturată de o traducere excepțională. Este totodată hipnotică, având un efect imersiv, care te face, parcă, să simți pe propria piele ploaia, răceala, ceața care se revarsă din toate părțile asupra coloniei și în propria conștiință promiscuitatea, brutalitatea, falsitatea care izbucnesc din fiecare personaj. Cititorul român poate avea și avantajul situării într-un spațiu și într-un timp apropiate celor sugerate de autor.
De puțin timp a apărut știrea morții regizorului maghiar Béla Tarr, prieten al scriitorului și cel care, în 1994, a realizat o ecranizare a cărții de aproape 8 ore, premiată la diverse festivaluri, dar și alte ecranizări după scrieri ale lui Krasznahorkai.
“Cuvintele grele ale lui Irimias au răsunat sumbru în cârciumă, de parcă în permanență s-ar fi tras clopotele, din bătaia lor în dungă, din dangătul lor prelung neputându-se desluși necazul în sine, ci numai, deocamdată, groază. Oamenii, cu imaginile sufocante ale coșmarurilor din noaptea trecută întinse pe fețe și într-o stare de confuzie rău prevestitoare, l-au înconjurat tăcuți, îngrijorați și vrăjiți, de parcă abia s-ar fi trezit din somn, iar acum, răvășiți, cu părul vâlvoi, ba chiar cu umbrele pernelor întipărite pe tâmple, așteaptă o explicație, având în vedere că, în timp ce ei dormeau, în jurul lor lumea s-a întors cu fundu-n sus…și totul devenise încurcat.”
“Ploua liniștit, fără oprire, vântul care se isca brusc, potolindu-se la fel de brusc, înfiora suprafața aproape rigidă a băltoacelor, însă această atingere nemângâietoare era atât de anemică, încât n-a reușit să producă nicio fisură în peliculele inerte ale apărării lor nocturne, iar ele, în loc să-și fi recăpătat strălucirea sleită din ziua anterioară, absorbeau tot mai vorace lumina care se furișa alene dinspre răsărit. Trunchiurile copacilor, crengile ce trosneau din când în când, bălăriile putrede, culcate la pământ, ba până și castelul erau acoperite de o peliculă fină și lunecoasă, de parcă agenții întunericului le-ar fi marcat, în taină, până noaptea următoare, când răpunerea dârză și nimicitoare putea să continue.”
BIBLIOTECA LUI DIUS 