Un orășel maghiar contemporan de provincie intră în febra așteptării baronului Béla
Wenckheim, aflat la o vârstă venerabilă, care se născuse și își petrecuse adolescența aici, dar emigrase împreună cu familia sa în Buenos Aires (unde la un moment dat ar fi avut o întâlnire cu însuși cel ce avea să devină Papa Francisc). Sosirea acestuia este o adevărată odisee, baronul ajungând în Viena, unde o aripă a familiei sale nobiliare se îngrijește de el și-l expediază spre Ungaria cu trenul, într-o călătorie în care fiecare funcționar feroviar se străduie să obțină câte un beneficiu din inexistenta sa avere.
Orașul său natal îl așteaptă ca pe un erou salvator, locuitorii săi sperând într-o donație substanțială a averii acestuia către municipalitate, neștiind de fapt că întreaga avere a baronului fusese irosită la jocuri de noroc. Autoritățile locale îi organizează o ceremonie de întâmpinare plină de un fast desuet și provincial (încropind spectacole grotești și încercând să-și ascundă sub preș tarele sociale, personificate de orfanii mutați dintr-un loc în altul, pentru a-i amenaja baronului o locuință), bandă de motocicliști cu convingeri neofasciste încearcă să ia fața autorităților la această ceremonie, presa vânează un subiect media, iar Marika, presupusa fostă iubită a baronului din adolescență (destinatara unor scrisori de dragoste prin care acesta își vestește sosirea) așteaptă să reînnoade o veche poveste de dragoste.
În paralel, orășelul este scena în care un renumit și mizantrop savant mondial specializat în studierea mușchilor de pământ, Profesorul, retras într-o locuință improvizată periferică, respinge întâlnirea cu fiica sa, negând paternitatea asupra acesteia, și sfârșește prin a fi urmărit de banda de motocicliști și de autorități pentru vina de a fi ucis un șef al bandei (recunosc că n-am înțeles legătura acestei digresiuni cu corpul romanului).
Fiecare gest, fiecare scenă sunt interpretate prin prisma multiplelor personaje în fraze interminabile, care redau fluxul conștiinței și care alternează persoana I cu persoana III, vorbirea directă cu considerațiile auctoriale. Fiecare eveniment este recompus din unghiurile de vedere ale diferitelor personaje despre el.
Găsim în întoarcerea acasă a baronului elemente mitologice ce fac trimitere la “Odiseea”, la parabola întoarcerii fiului risipitor, la sacrificiul christic, la cavalerul idealist Don Quijote însoțit de un Sancho Panza întâlnit pe drumul de întoarcere în tren (versatilul personaj Dante, proprietar al unei rețele de jocuri de noroc, care capătă uneori trăsături diabolice), în regăsirea unei iluzorii Dulcinee.
La fel ca în “Satantango”, este vorba despre o comunitate în disoluție lentă, morală și materială, aflată în pragul apocalipsei și care așteaptă sosirea unui Messia, a izbăvirii sau a mântuirii. În fiecare din cele două romane este vorba despre o epifanie ratată, pentru că nici personajul îndelung așteptat nu este vreun salvator mesianic (în “Satantango” Irimias este un pungaș abil mănat de dorința de a estorca banii celor din colonie; aici, baronul nu este decât un urmaș decrepit al unei vechi familii nobiliare, care-și risipise întreaga avere la jocuri de noroc, bântuit de depresie), nici comunitatea nu se află în postura morală și spirituală de a fi martora unei întâlniri miraculoase, salutare (o comunitate dezabuzată și măcinată de toate viciile în “Satantango”, o comunitate animată doar de dorința mercantilă de a profita de pe urma presupusei moșteniri a baronului în romanul de față). De altfel, odată risipit mirajul acestei apariții providențiale și al îmbogățirii peste noapte, toate personajele se vor lepăda de baron ca apostolul Petru, iar sosirea baronului “va rămâne doar amintirea unui coșmar”.
Dacă în “Satantango” pedeapsa constă în repetarea sisifică infinită a unui destin mizer, aici apocalipsa este nemiloasă și totală, ștergând de pe fața pământului orice urmă a orașului și a locuitorilor săi, cu excepția orfanului Tăntălău de la căminul de copii “…pe care capriciul hazardului și constrângerea minții sale rătăcite l-au condus aici…privind pustiul de scrum și cenușă care cu puțin timp înainte încă fusese orașul lui…”.
De altfel, întregul roman pare a fi o compoziție muzicală cacofonică, disonantă, începând cu repetițiile unui ansamblu local (ce par să prefigureze festivitățile organizate în cinstea baronului, dar care nu fac decât să anunțe disoluția finală), coordonate de un supraveghetor ce pare afon, străin de orice sentiment artistic (“…eu nu iubesc muzica, adică tot ce vom încerca să facem noi, aici, împreună, recunosc, nu-mi place deloc, pentru că eu sunt numai supraveghetorul, cel care nu creează, fiind doar auzul cel dinaintea fiecărui sunet, eu sunt cel ce nu face decât să aștepte că, pentru Dumnezeu!, toată tărășenia asta să se termine dracului odată.”), trecând prin titlurile capitolelor cu rezonanță onomatopeică și terminând cu cântecul idiot repetat și interpretat cu aere de mare dirijor de către Tăntălău, cel cu mintea rătăcită.
Romanul alternează pagini pline de vivacitate epică și de umor cu monologuri autentice, portrete caricaturale cu tușe atent studiate pline de realism, mici scene și gesturi domestice cu viziuni grotești, distopice, apocaliptice, mărturii ale unor destine mărunte cu panseuri filosofice absurde, confuze, prolixe, redundante ale bizarului Profesor.
Memorabil este capitolul “Către maghiari” (sugerând prin titlu epistolele pauline, dar prin conținut cele mai aspre și virulente cărți profeților), o scrisoare semnată “baronul vostru” și sosită pe adresa unei redacții, “…un text de-a dreptul crucial, ce vorbește despre miezul problemei, și anume suferința acestui oraș…vorbește despre esența problemei, o spune pe șleau, taie în carne vie…”. Krasznahorkai (care de altfel este și o voce publică remarcabilă, cu luări de poziție profund atașate libertății și valorilor democratice) compune aici o diatribă, un portret virulent și incisiv, deloc măgulitor la adresa poporului maghiar, care începe ex abrupto “Popor mai dezgustător decât voi nu s-a mai pomenit pe fața pământului, cu toate că, în general, nu putem fi deloc încântați de ceea ce vedem pe pământul ăsta, însă oameni mai ordinari decât voi n-am mai întâlnit nicăieri…” și continuă scoțând în evidență toate tarele, defectele, viciile ce pot fi atribuite propriului popor: “…tot ce am adunat laolaltă în scrisoarea asta reprezintă , unitar și simultan, baza caracterului maghiar, de aceea nu găsesc cheia pentru maghiar, nu pot să-l deslușesc, pentru că el nu numai că posedă toate slăbiciunile omenești, ci le posedă cu vârf și-ndesat, și nu numai că le are, dar în același timp fiecare dintre ele, luate separat, reprezintă esența firii sale, deci când spui invidios, gândește-te la maghiar, când spui ipocrit, gândește-te iarăși la maghiar, când spui agresivitate refulată, manifestată fie prin orgoliu nemăsurat, fie printr-o perfidă pitulare, iarăși ai ajuns la maghiar…” (desigur că despre urmașii nobili ai daco-romanilor nu s-ar putea spune nimic din ce scrie aici..).
Așteptând continuu un salvator, un mântuitor, dar incapabili a-l recunoaște; acceptând în locul acestuia falși profeți; aflați în pragul apocalipsei, dar sperând anesteziați din punct de vedere moral că aceasta nu va avea loc; înecându-și amarul în aburii de pălincă ai crâșmelor sordide și speranța în zgomotul discordant al unor muzici stridente; corpuri desacralizate din care a dispărut tot ceea ce este uman – acestea sunt personajele lui Krasznahorkai; iar, prin stilul său, acesta le scoate pe rând la rampă, le da cuvântul pe rând, le decojește încetul cu încetul măștile, le așază în față câte o oglindă în care acestea refuză să se recunoască, le pune să joace, în decorul butaforic al propriilor vieți, pe ritmul impus simultan de niște instrumente dezacordate care, în plus, au fiecare altă partitură.
“…deci trenul a intrat în gară și baronul Wenckheim Béla a coborât din el, iar acum se odihnește, da, în acest hotel, și vă rog frumos, i-a rugat frumos din nou, nu cumva să îndrăzniți să-i tulburați somnul, închipuiți-vă numai fizicul lui, după câte știm noi, baronul are șaizeci și patru de ani, și a pornit la drum încă de dimineață, va puteți deci imagina cât de obosit trebuie să fie, așa că vă rog, domnilor, nu vă cer decât puțină omenie, puțină compasiune umană, a repetat, și măcar până mâine la amiază să-l lăsăți în pace și să nu-l agasați nici cu prezența dumneavoastră, ceea ce înseamnă, a decretat primarul pe un ton mai sever, că am pretenția, în numele orașului, ca până mâine la prânz să nu patruleze pe aici nicun ziarist….nu știu, s-ar putea să-și dorească să facă turul orașului, el decide, pentru că el va decide în toate, vă rog să rețineți asta, de-acum încolo el nu poate fi îngrădit de nimeni și de nimic pentru că, și asta poate că sună ciudat pentru dumneavoastră, obișnuiți cu așa – zisa democrație…aici, slavă domnului, nu mai e democrație, aici e o moșie al cărei stăpân, după lungi decenii, în sfârșit s-a întors acasă”.
BIBLIOTECA LUI DIUS 