Marlboro de Sarajevo se referă la țigările fabricate dintr-un tutun special cultivat în jurul capitalei bosniace și care, din acest motiv, aveau o savoare aparte.
Jergovic este un scriitor bosniac de limbă croată care este publicat pentru prima dată la noi cu acest volum de schițe. Sunt proze de mică întindere, tușe ce vor să sugereze însă o compoziție amplă, un manifest pentru pace când totul în jur vorbește despre război. Peste tot în fosta Iugoslavie, războiul început în 1991 și soldat cu independența celor șase republici a lăsat răni de neșters vizibile nu doar în peisajul clădirilor ciuruite de gloanțe sau în cimitirile întinse pe dealuri întregi ci și, mai ales, în memoria colectivă a locuitorilor.
Fiecare din povestiri evocă figuri tragice, poate reale, poate imaginare, ale unor oameni simpli care au căzut victime unui război ce nu pare a fi al lor, figuri ale unor luptători sângeroși lipsiți de orice sentiment de umanitate, lupte fratricide între trupe de cetnici, ustași și alte formațiuni paramilitare, localități șterse de pe fața pământului. Citind cartea, cu greu îți poți imagina că s-au întâmplat astfel de evenimente, dar apoi te gândeșți că peste tot, chiar în apropierea fiecăruia dintre noi, sec. XX a lăsat astfel de răni.
De cele mai multe ori, personajele percep atrocitățile războiului ca pe ceva absurd, ei sunt oameni aflați “sub vremi” și înțeleg doar în parte, mai mult sau mai puțin, ororile, cu sentimente amestecate de resemnare, revoltă, împăcare, pasivitate. Sunt oameni nevoiți să se supună mersului istoriei. Războiul este văzut ca un eveniment care a destrămat o lume în care aceștia ar fi putut trăi ca până atunci, în acel mozaic etnic, cultural și religios constituit de spațiul fostei Iugoslavii, a destrămat o ordine în care fiecare-și ducea existența în rutina zilnică și care i-a transformat pe toți din anonimi în martiri de război.
Stilul este unul extrem de limpede, de simplu, de transparent; accentul nu cade asupra rafinamentului narativ, ci este mutat în întregime asupra dramelor umane produse de război. Paradoxal însă, nu este lipsit de umor, candoare, de o naivitate căutată.
Ultima povestire evocă toate bibliotecile personale arse în Sarajevo-ul cuprins de flăcări, și mai ales momentul în care biblioteca publică adăpostită în clădirea Consiliului municipal, după unul dintre bombardamente, a ars o zi și o noapte. Scena bibliotecii din Sarajevo mistuită de flăcări este comparată de Irene Vallejo în cartea “Infinitul într-o trestie” (despre care am scris pe acest blog) cu distrugerea Bibliotecii din Alexandria.
Confruntat cu evidența faptului că barbaria încă își poate afirma supremația asupra rațiunii și că bibliotecile și cărțile nici nu pot împiedica orori precum cele ale războiului iugoslav și, iată, nici nu le pot supraviețui, autorul își încheie cartea printr-un îndemn plin de tristețe, resemnare, pessimism: “Mângâie-ți ușor cărțile, străine, și adu-ți aminte că sunt praf!”.
Este o carte plină de umanism, care merită citită pe de o parte deoarece mai ridică o umbră de pe evenimente istorice produse foarte aproape de noi (atât din punct de vedere temporal cât și geografic), dar, pe de altă parte, și ca un avertisment într-un context istoric foarte complicat.
“În seara aceea s-au despărțit pe muțește. A doua zi în față la Kvarner a căzut un obuz, a distrus vitrina, înăuntru au dat buzna haimanale locale, au distrus bunurile și au luat băutura. Veșnicii clienți nu au mai venit la Kvarner ca să vadă ce a mai rămas din el. S-au împrăștiat prin alte birturi sau au dispărut pur și simplu din această poveste. ”
“Războiul însă a zguduit și visurile și ambițiile. Bombele au fost ceva neplănuit, ceva ce nu se putea evita și ignora, și au distrus din temelii lumea orișicui, fie el realist sau visător. Moartea era o apariție la fel de puternică în vis ca și-n realitate, și aducea nefericire mai ales celor care trăiseră în lumi curate și clare, oameni care aveau într-un fel sau altul o concepție fermă despre viață. ”
BIBLIOTECA LUI DIUS 