“- Și când vrea să spună și el ceva, Cocoșilă: „Eșți prost!“ De ce e prost? Că n-are lot ca dumneata? N-a fost și el în război ca dumneata? Atunci de ce el să muncească în parte la moșie și dumneata cu opt pogoane să-l faci prost? Din cauza dumitale n-a primit lot, că v-ați repezit ca orbii și când v-ați văzut voi cu pământ, dă-i în… mă-sii pe-ăia care n-au luat! Și acum faceți politică! Țărăniștii, liberalii, parlament!… Deștepți ca oaia capie!… Citești ziarele și nici ce e aia o grevă nu te taie capul. Dumitru lui Nae barimi spune că nu știe!… Parlament! Madgearu… Ia uite, domnule! Ia uite, domnule! bolborosi el, rostogolind spre Moromete privirea lui neagră și încercând să imite exclamațiile admirative ale acestuia când citise dezbaterile. Scuipă îngrețoșat și furios și reluă: Și când încearcă și Ion al lui Miai să spună ceva, nici nu se uită la el, parcă ei ar fi mai deștepți! Se înfurie și mai rău și amenință: Nu sunt eu în locul lui Ion al lui Miai să mă facă cineva prost!
— Mănânci c…t! îl provocă Cocoșilă flegmatic.
— Fugi că ești prost, dă-te dracului! spuse Dumitru lui Nae așezându-se la locul lui.” (“Moromeții” – M. Preda)
Din start trebuie să spun că îl apreciez mult pe Th. Paleologu pentru profilul de persoană publică pe care și l-a construit în timp, pentru cultura sa, pentru umorul său, pentru proiectele culturale pe care le-a inițiat (Casa Paleologu, podcast-uri etc.). Nu mai spun că l-am și votat la un moment dat.
Fără că asta să diminueze această apreciere, observ însă că în ultimul timp el se transformă într-un fel de Cocoșilă care nu ezită să-i eticheteze degrabă pe mulți drept proșți. Inclusiv în criza politică ce se manifestă acum în România, l-am auzit de multe ori catalogând în mod radical drept tâmpenii/idioțenii/cretinătăți/prostii absolute păreri care erau eventual greșite sau discutabile, dar nicidecum de un astfel de nivel al stupizeniei.
Când te apuci să citești, cu atât mai mult să scrii o carte cu acest titlu, fie și la modul subconștient, îți place să crezi că te situezi de partea celor care nu sunt proști și care au de rezolvat o problemă: coabitarea cu proștii, despre care aflăm din titlu și din introducere că sunt numeroși.
De la această premisă pornește autorul: că în societatea noastră, poate mai mult ca oricând, s-au strecurat ignoranța, prostia, superficialitatea intelectuală, acestea reclamând o reacție din partea fiecăruia dintre noi, cu mențiunea însă că niciunul dintre noi nu este scutit de prostie. Marile evenimente sociale, economice, geopolitice din ultimii ani (pandemie, războaie, crize politice, ascensiunea doctrinelor woke, urmată de resurecția corelativă a mișcărilor radicale de dreapta etc.) au scos la iveală, într-adevăr, cele mai ascunse resurse de ceea ce numim la modul general prostie.
Pentru că nimic nu e tocmai nou în istorie, autorul trece în revista câteva metode de a ne opune prostiei, de a rezista valului de prostie care pare din ce în ce mai sufocant și de a-l demasca în toată goliciunea sa. Astfel autorul ne propune, pe rând, soluția lui Socrate, filosoful atât de familiar celor ce l-au citit pe Platon și care, cu verva cunoscută, ridiculizează raționamentele cu care sofiștii obișnuiau să-și câștige reputația și le demonstrează viciile logice; soluția cinică, ilustrată prin filosoful grec Diogene, care, din postura lui de marginal antisocial, trecând drept nebun, provoacă și confruntă, cu agresivitate chiar, prostia celor din jur; soluția epicuriană, ce constă în evitarea programatică a oricăror interacțiuni cu proștii, limitarea cercului de interlocutori printr-un fel de cordon sanitar impermeabil la prostie; soluția stoică ce presupune tolerarea prostiei ca un rău inevitabil și autoeducarea răbdării și a puterii de a o ignora; soluția creștină – de a condamna prostia, dar de a privi cu condescendență efectele sale, de a-i ierta pe cei ce greșesc sub efectul prostiei; soluția râsului – aceea de a-i ridiculiza pe proșți, de a râde de prostia lor etc. Ajunge inclusiv la a propune o soluție proprie, a sa sau a familiei sale, soluția numită, cu emfază, Paleologu, ce presupune câte ceva din fiecare variantă anterioară. Autorul evocă aici câțiva din factorii care i-au format personalitatea (educația din familie, anturajul unor personalități ale culturii noastre, spiritul său autodidact etc.), dar și câteva anecdote, inclusiv replici, cam fără haz din punctul meu de vedere, aparținând tatălui sau, Alexandru Paleologu, altfel o personalitate cu un fin simțal umorului, așa cum reiese din câteva interviuri pe care i le-am citit și din câteva apariții publice din anii ‘90.
Fără îndoială, cartea are în vedere metode sau soluții personale de a gestiona un val imens de prostie și ignoranță care ni se pare că se revarsă asupra noastră. Unele din aceste metode însă sunt, iată, vechi de 2.500 de ani și totuși, la nivelul societății, nu par a fi dat roade; cantitatea de prostie pare, chiar, să fie în creștere. Și cred că doar râzând, ridiculizând, ignorând, ocolind problema, nu îi găsim o rezolvare pe termen lung. Dincolo de percepțiile subiective asupra fenomenului, mi se pare că eseul scapă din vedere cea mai importantă metodă (poate singura) de a combate ignoranța, incultura, pseudoștiința, într-un cuvânt prostia; și aceasta este educația. E drept, la nivelul societății nu e o soluție personală, individuală, ci ea ține de politicile publice ale unei comunități. Și dacă ar trebui să-i dau un nume, așa cum procedează autorul, i-aș spune soluția Spiru Haret, după numele celui care, în calitatea sa de Ministru al Educației (în mai multe mandate), a construit mii de școli, s-a preocupat de îmbunătățirea condiției profesionale și materiale a dascălilor și a deschis sistemul de educație către zeci sau sute de mii de elevi care altfel poate că n-ar fi avut nicio șansă.
Trecând peste aceste neajunsuri și peste ineleganța de a se oferi, cu emfază, pe sine și familia sa, drept exemplu sau model de luptăîmpotriva prostiei (fapt care nu este, însă, neadevărat), sau peste explicația simplistă dată unor detalii biografice din viața lui Cicero, Isus etc., pentru a -și susține concluziile, cartea este un bun prilej de meditație pentru fiecare cititor asupra modului cum poate reacționa, în general sau în situații particulare, în fața ridicolului la care te expune prostia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, de la caz la caz, ne putem situa pe oricare din cele două baricade ale frontului. Este scrisă cu umor fin, chiar cu accente de pamflet, cu trimiteri savuroase la personaje sau evenimente din realitatea noastră (socială, politică) imediată, dar și cu referințe culturale care evidențiază erudiția autorului.
Cred doar că, mai ales după apariția cărții, autorul greșește prin extinderea domeniul luptei și acolo unde nu este neapărat cazul. Ajunge prostiei greutatea ei! Calificarea pripită și hiperbolizată a unor afirmații sau situații că fiind tâmpenii colosale, idioțenii absolute etc., corelată cu trimiterea la această carte, îl face uneori pe autor ridicol, și nu-i stă bine în rolul lui Cocoșîlă.
Cartea apare la ed. Trei, în colecția FilosoFii, denumire elocventă pentru trendul actual de a privi filosofia ca o modalitate de a-ți trăi viața, ca un mijloc de dezvoltare personală, de exercițiu practic concret, cotidian și nu doar ca o ocupație mai mult sau mai puțin abstractă.
“Dăm de proșți la tot pasul: în familie, la birou, pe stradă, la piață, în trafic, printre prieteni și colegi, în instituții, partide, biserici și asociații. Ne amuză, ne enervează, ne plictisesc, ne deprimă, iar uneori sunt chiar chitiți să ne facă rău. Ce ne facem, așadar, cu atâția proșți? Cum facem să nu ne strice cheful de viață, să nu ne contamineze, să nu ne prindă în capcana prostiei lor? Și cum evităm capcanele prostului interior care sălășluiește în fiecare dintre noi?…Să învățăm a gestiona prostia noastră și a altora are o importanță vitală.”
“Prosștii au oroare de râs, precum dracul de tămâie. Au instinct. Simt pericolul. Căci, într-adevăr, râsul este una din cele mai eficiente arme împotriva prostiei și, totodată, o resursă inestimabilă pentru a face față proștilor pe care-i întâlnim la tot pasul, un remediu extrem de eficient împotriva descurajării, enervării și tristeții. ”
“Nu trebuie subestimat nicio clipă rolul prostiei în istorie. Gândiți-vădoar la suma celor câteva exemple pe care le-am evocat în ultimele pagini: fascismul și comunismul, cu prelungirile lor postdecembriste și, în ultimii ani, acest tsunami de prostie zis suveranism – combinație de legionarism, ceaușism, vadimism, antisemitism, protocronism. Există, recurent în istorie, faze de mobilizare maximală a proștilor împotriva a tot ce detestă. Dacă, Doamne ferește, circumstanțele o permit, mobilizarea se poate transforma în regim politic opresiv.”
