Într-unul din episoadele romanului “Ulise” de J. Joyce, personajul central L. Bloom participă la înmormântarea unui oarecare Paddy Dignam, prilej pentru el de a-și da încă o dată frâu liber gândurilor și, pornind de la momentul funebru, de a medita la tot felul de lucruri legate mai mult sau, mai ales, mai puțin de respectivul eveniment (în structura alegorică a cărții, echivalează cu o coborâre a homericului Ulise în Infern). Tot Joyce scrie un întreg roman “Priveghiul lui Finnegan” (netradus în română) în care sondează în cele mai adânci dimensiuni ale sale subconștientul personajelor prezente la căpătâiul mortului.
“Fiecare familie e un infern” spune Balzac. În acest infern familial coboară toate personajele romanului lui Cristian Fulaș. Prezenți la înmormântarea defunctei de 58 de ani, puținii participanți (fiul, fiica, cei doi frați, cuscrii, un vecin etc.) reușesc mai mult sau mai puțin să se conecteze la solemnitatea momentului, dând fiecare frâu liber unui monolog interior în care își revarsă propriile griji, propriile frustrări, propriile preocupări legate de viața lor de zi cu zi, de imposibilitatea de a-și rezolva problemele succesorale sau mărunte conflicte cotidiene. Dacă din monologurile fiului, al fiicei și al Maruței (femeia care-o îngrijise în ultimii ani) răzbate totuși afecțiunea și grija de a-i fi oferit cele mai bune condiții posibile în ultimii ani ai suferinței, petrecuți în spitale și sanatorii, din monologurile celorlalți ies la suprafață ipocrizia, nepăsarea, egoismul. Pentru aceștia, întregul eveniment este văzut exclusiv prin prisma propriilor preocupări, a propriilor interese sau a sentimentelor meschine. Sunt oameni morți spiritual, care se conectează între ei prin inerția lor sufletească și prin frecvența joasă a gândurilor.
Ultimii ani ai defunctei fuseseră ani în care aceasta devenise impermeabilă la orice zgomote exterioare (fiind surdă, apropiații comunicau cu ea doar prin fraze scrise pe o tabletă), fapt compensat însă, și în cazul ei, de zbuciumul interior, în care i se pare că totul în jur este, de fapt, un asurzitor zgomot de fond (“…tu nu îți poți imagina pentru că orice ai face, oricât de tare ai apăsa vreun lucru pe urechi pentru a înțelege cum sunt eu, nu ai cum imita zgomotul de fond care mă însoțește tot timpul și nici nu te poți pune măcar în pielea mea când totul țiuie, ferestrele, scaunele, perdeaua, patul în care zac țiuie, lumina și întunericul țiuie, totul e un țiuit continuu și ascuțit…”). Momentul actual al romanului, cel în care defuncta își găsise ceea ce autorul numește paradoxal “cealaltă liniște”, s-ar presupune a fi un moment al reculegerii, al tăcerii, al pioșeniei, or din fiecare rând răzbate vocea interioară a fiecărui personaj, stridentă, zgomotoasă, uneori încărcată de regrete și remușcări, alteori de cinism și meschinarie. Esta ca un concert în care fiecare instrument falsează, cântă o partitură proprie, disonantă și discordantă față de ceea ce ar fi trebuit să exprime în acel moment.
Romanul este scris într-o singură frază (am regăsit acest procedeu literar la Hrabal, dar și la mai nou descoperitul Krasznahorkai), ceea ce sugerează că zbuciumul vieții, exprimat în monologurile interioare ale personajelor, este continuu, nu cunoaște pauze și nici final (unica frază a romanului se termină abrupt, fără semn de punctuație). Este un roman polifonic, care utilizează discret tehnica contrapunctică și procedeul literar al fluxului conștiinței. Stilul autorului este unul versatil, glisează ușor, în cadrul acelei unice fraze, de la persoana I la persoana a II sau a III, îmbină registrul grav cu cel colocvial, chiar cu un umor care nu este ostentativ și nu pare inadecvat în contextul funebru.
Este o carte densă, în care succesiunea, fluența și oralitatea monologurilor nu reușesc să înfrângă tentația, nevoia chiar, de a te opri și a reflecta; o carte care vorbește despre fragilitatea vieții, dar și a sentimentelor, despre rătăcire și “revenirea în fire” a fiului rătăcitor, despre singurătatea și gravitatea clipei finale, despre lumină și întuneric, despre zbuciumul cotidian al vieții și clipa liniștii finale, despre iubirea maternă și cea filială; este o elegie și un bocet (sau verș, cum se spune la noi, în Ardeal, cântecului final compus și cântat de diac la înmormântare pentru a rememora, în câteva cuvinte, viața mortului), un zumzet neîntrerupt de voci în care reușeșți totuși să-ți aduni gândurile despre moarte și, deci, despre viață.
Voi reveni la Joyce și, oricât ar părea de deplasată și forțată comparația, aș asemăna monologul final al defunctei cu solilocviul lui Molly Bloom, aceeași ascendență a sentimentelor, același crescendo condus cu măiestrie până la culminația finală, aceeași evocare senină a iubirii: “…Andrei s-a apropiat de mine, s-a așezat pe marginea patului, mi-a luat mâna în mâna lui, m-a mângâiat pe frunte și mi-a povestit ceva despre când eram tineri, despre o seară de toamnă în parc, despre fata care urma să vină și viața bună pe care urma să o trăim împreună, mi-a spus că mă iubea și avea să mă iubească întotdeauna, l-am întrebat cum e dincolo, a zâmbit cu cel mai bun zâmbet din lume și mi-a spus să nu mă tem, nimic nu e ceea ce pare, totul nu e ceea ce pare…în jurul meu era o lumină care nu era, în jurul meu erau oameni care nu erau, și eu îmi doream să vă mai văd o dată și să vă spun că vă iubesc și când am întors capul nu mai eram…”.
“…mami mami mami mi-e atât de rău că sper să mor aici în curtea asta, să mor până ajung la groapă și să mă bage acolo cu tine și să scap, dar trebuie să stau aici și să-i întâmpin pe oamenii ăștia care vin și se prefac vai îndurerațiîndurerați, vai indoliați, vai terminați, mai bine nu ajungeam așa dimineață la cimitir, am stat cu tine în capelă și m-am gândit la ține și am vorbit amândouăcât n-am vorbit în ultimii șapte ani pentru că în sfârșit am avut timp să-ți spun, să-ți povestesc lucruri pe care nu le puteam scrie pe tabletă…”
O recomand!
BIBLIOTECA LUI DIUS 