Divina comedie – Dante Alighieri

Adnotând traducerea remarcabilă din “Divina comedie” realizată de George Coșbuc, reputatul literat italian Ramiro Ortiz, membru al Academiei Române și un apropiat al literaturii române, ne avertizează încă din prefață: “Dar tu eșți, ca și noi toți, un cititor modern: nu ai prea mult timp la îndemână și nici prea multă răbdare. Ia seama! Cartea asta nu e ca toate celelalte. Spre a fi gustată cere o anume stare de spirit. Se cuvine să nu te grăbeșți, sufletul tău să fie senin, să te poți smulge, câteva ore pe zi, din lupta brutală pentru viață. De nu te afli în starea aceasta, închide cartea și așteaptă ceasul prielnic. Noi, modernii, nu mai știm, nu mai putem citi în singurul înțeles adevărat și înalt al cuvântului.” Dacă acest avertisment era valabil la data apariției traducerii (începând cu anul 1924), cu atât mai mult își dovedește actualitatea azi, după 100 de ani, când ne-am pierdut, poate, și mai mult îndemânarea și răbdarea de a citi, în sensul pe care-l dă R. Ortiz termenului.

Dar nu doar de aici decurge dificultatea de a-l înțelege pe Dante. El, “chiar și în textul italian, are ciudățeniile, obscuritățile, răsuciturile de stil, îndrăznelile lui verbale și sintactice…” ne spune același critic literar, astfel încât, concluzionează el, și pentru un cititor italian modern, Dante ar fi greu de înțeles fără amănunțite note de subsol. Pentru a-l înțelege cât de cât ai nevoie de cunoștințe solide de literatură (inclusiv clasicii antichității grecești și latine), de filosofie, de ezoterism, de istorie a Evului Mediu cel puțin în orașele state italiene, de istorie a instituției papalității.

O cheie de pătrundere în capodopera lui Dante poate fi găsită în cântul XXIV din “Purgatoriul”, unde poetul evocă numele unor poeți contemporani lui (Guido Guinizzelli, Guido Cavalcanti etc.), situându-se în directa lor descendență (ba chiar sugerându-și o oarecare superioritate) în ceea ce definește un curent literar pe careîl botează “dulcele stil nou” (“il dolce stil nuovo”) și despre care R. Ortiz spunea: “caracteristicile acestei școli, care și-a luat numele de la acest vers din Dante, sunt sinceritatea inspirației și o concepție nouă a iubirii, nu mai curat cavalerească ca a provensalilor, dar socotită ca o dorință de perfecție morală, trezită, într-o inimă aleasă, de frumusețea feminină, socotită ca o rază a frumuseții divine”. Din punct de vedere al limbajului, acest curent a consacrat definitiv dialectul toscan, care stă la baza limbii italiene culte. Din punct de vedere al tematicii, se bazează pe o lirică a iubirii, unde iubirea devine un concept filosofic, metafizic, moral. Ea reprezintă de fapt o treaptă în evoluția spirituală a omului, un privilegiu pe care-l au doar sufletele înzestrate cu demnitate, cu puritate, cu noblețe sufletească, mijlocind o legătură directă cu divinitatea.

Dante o întâlnește pe Beatrice în 1274 (când ambii aveau 9 ani), în casa unor mici bancheri florentini. Dante este impresionat de frumusețea și finețea acesteia, iar această impresie îl va urmări toată viața. Se vor mai întâlni doar de alte 2 ori, fără a-și vorbi niciodată, decât prin sonetele și canțonele pe care Dante i le dedică. Ambii se vor căsători, Dante va avea și alte relații pasagere iar, în 1290, va avea viziunea morții Beatricei, care se va petrece după câteva zile. Imaginea Beatricei l-a urmărit toată viața pe Dante, aceasta fiind mai mult decât o simplă muză, ci un model de frumusețe, gingășie, bunătate, un reper de moralitate și de virtute. În scrierea autobiografică “Viața nouă” de altfel, Beatrice este caracterizată ca ”nimicitoarea tuturor viciilor și regina virtuților”.

Deși opera nu poate fi rezumată, precizez că ea a fost compusă între anii 1300-1321 (anul morții lui Dante). Primele 7 cânturi sunt scrise înaintea exilului său din Florența, iar ultimele vor circula abia după moartea sa. După moartea Beatricei, Dante a început să ducă o viață frivolă, uneori dedată desfrâului, astfel încât, în 1300, când avea ceea ce consideră el a fi jumătatea vieții (35 de ani), își imaginează o călătorie alegorică prin intermediul căreia poartă, trecând prin Infern și Purgatoriu, o luptă împotriva patimilor și viciilor celor mai grele, dar și celor mai ușoare, o luptă pentru revelarea adevărului și a virtuților, astfel încât Paradisul, unde este însoțit de însăși Beatrice, constituie poarta de pătrundere în înțelesul deplin al acestor adevăruri supreme și virtuți. În Infern, călăuzit de poetul latin Vergiliu, Dante parcurge toate bolgiile care-i adăpostesc pe păcătoșii grupați în funcție de gravitatea păcatelor lor: cei care au trăit fără rușine și fără laudă, cei nebotezați, cei păcătoși cu trupul, cei necumpătați, zgârciți, risipitori, mânioși, delăsători, lingușitori, simoniaci, mincinoși, trădători, hoți, etc.

În Purgatoriu găsește sufletele celor ce au iubit răul (trufași, pizmâreți, mânioși), celor ce au iubit prea puțin binele veșnic și ale celor ce au iubit prea mult bunurile pământeșți (zgârciți, risipitori, lacomi și desfrânați). Odată cu accederea în Paradis, Dante, însoțit acum de Beatrice, întâlnește îngeri, heruvimi, arhangheli, astre cerești, dar și suflete ale celor virtuoși (printre aceștia fiind cei care și-au ținut făgăduielile, cei harnici, înțelepți, cei care au iubit dreptatea, au murit pentru credință, spiritele contemplative etc.).

Privită și prin prisma parcursului spre desăvârșirea spirituală, călăuzit de imaginea virtuoasei Beatrice, “Divina comedie” redă de fapt o călătorie inițiatică (se știe despre Dante că a făcut parte din breasla medicilor și spițerilor din Florența, fără a avea vreuna din aceste profesii, într-o perioadă când aceste bresle aveau un caracter inițiatic; totodată se speculează despre apartenența poetului la vreun ordin inițiatic cavaleresc, la modă în acea perioadă, posibil chiar la Ordinul Cavalerilor Templieri, care tocmai atunci își trăia apogeul, ceea ce ar justifica virulența cu care-i atacă în versurile sale pe regele Franței Filip IV cel Frumos și pe Papa Clement V, cei de numele cărora se leagă prigonirea până la dispariție a acestui ordin (“…că-n urmă-i vine din Apus un Papă/mai plin de crime-n loc fără de lege,/și-n locul meu și-al lui el o să-ncapă,//un nou Iason, căci banii-l vor alege,/și cum cu-acela moale domnu-i fu,/așa va fi cu el al Franței rege…”). De altfel în multe locuri pe parcursul operei, Dante se arată un critic acerb al mutării reședinței papale de la Roma la Avignon, punând-o exclusiv pe seama goanei instituției papale după interese pământești, materiale, și considerând-o cauza slăbirii credinței. Totodată, ultimul călăuzitor al lui Dante în Paradis este Sf. Bernard (Bernard de Clairveux – o personalitate proeminentă a bisericii catolice, adorator fervent al Fecioarei Maria, al cărei cult era foarte răspândit în Evul Mediu, și considerat protectorul cavalerilor templieri). De altfel și structura operei sugerează o notă de ezoterism și un caracter ritualic, inițiatic: ea conține 100 de cânturi, unul introductiv și câte 33 pentru fiecare din cele 3 cărți (“Infernul”, “Purgatoriul”, “Paradisul”), fiecare cânt fiind compus din terține. Faptul că Dante își începe călătoria în noaptea dinspre joia spre vinerea mare (07-08.04.1300) potențează caracterul mistic.

Prin caracterul profund umanist al operei sale, Dante se situează la granița dintre Evul Mediu și cultura Renașterii. “Divina comedie” reflectă ascendența neîntreruptă a spiritului uman spre desăvârșirea spirituală al cărei etalon îl reprezintă morala creștină izvorâtă din Sfânta Treime, criticând totodată tarele instituției eclesiastice a papalității (lăcomia, implicarea în jocurile politice, imoralitatea, lipsa credinței); elogiază virtuțile umane și condamnă viciile (de altfel, cartea “Infernului” are o forță a expresiei artistice remarcabilă; după lectura acesteia e greu să-ți mai închipui Iadul altfel decât aici), toate acestea sub atenta călăuzire a Beatricei, care nu de puține ori capătă imaginea purității și a desăvârșirii morale a Fecioarei Maria (vom regăsi această transfigurare literară și la Petrarca).

Dintr-o epocă în care a început construcția marilor domuri ale orașelor italiene, Dante ne lasă o catedrală din cuvinte, care ne redă un tablou fidel al societății italiene dintre secolele XIII – XIV, și totodată un monument al limbii italiene, a cărui desăvârșire stilistică a rămas neegalată până acum, un monument al credinței creștine închinat dumnezeirii, dar în primul rând conștiinței umane aflate în căutarea neîntreruptă a lui Dumnezeu și a ceea ce reprezintă această căutare: exersarea perpetuă a virtuților din noi și ascunderea tuturor viciilor. Este un drum dinspre suferință eternă spre fericirea supremă, dinspre pedeapsa cea mai aspră spre recompensă cea mai generoasă, dinspre urletele infernale spre liniștea și armonia paradisiacă, dinspre întunericul etern spre lumina eternă; un drum pe care omul îl poate parcurge doar dacă este călăuzit de iubire (sentiment nobil și concept filosofic înalt totodată).

“Prin mine mergi la cuibul întristării,/prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte,/prin mine mergi la neamul dat pierzării.//Justiția mișcă pe-al meu părinte;/puterea cea divină m-a durat,/iubirea prima și suprema minte.//Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat/ci veșnic tot și-n veci voi fi durată,/să lase-orice speranță cine-a-ntrat…” (“Infernul”)

“Când furăm și-ntr-un loc, în umbra cui/cu soarele se luptă multa rouă/căci prea puțin o scade-arșița lui,//ușor își puse palmele-amândouă/Virgil pe iarba fragedă; eu, însă,/știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,//spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă,/și-atunci îmi apăru culoarea vie/ce-n Iad îmi fuse – atâta vreme stânsă…” (“Purgatoriul”)

“Ea, ce-mi scălda-n iubire-odată gândul,/frumosul adevăr mi-l dezvăli/în dulce chip probând și reprobându-l;//iar eu, spre-a m-arăta-ndreptat și-a fi/convins, ‘nălțai atât cât se cuvine/spre dânsa ochii gata de-a vorbi.//Ci-un lucru mi-apăru, trăgând spre sine/atât de mult întreag-atenția mea,/că gândul de-a vorbi s-a dus din mine…” (“Paradisul”)