Cărtărescu spunea odată că trebuie să iubim un autor și prin operele sale mai puțin reușite, nu doar prin cele mai însemnate. Această nuvela a lui Marquez mi se pare dintre cele mai puțin inspirate, deși găsim în ea urme ale măiestriei scriitorului sudamerican. Scrisă târziu, în 2004, e printre ultimele sale proze, iar ideea senectuții răzbate din fiecare pagină, din fiecare frază, din fiecare cuvânt.
La data la care împlinește 90 de ani, eroul – narator se hotărăște să-și dăruie drept cadou o noapte cu una din fecioarele bordelului clandestin al vechii lui amice, Rosa Cabarcas. Ajunge să fie obsedat de nopțile petrecute cu Delgadina, acesta fiind numele fecioarei de doar 14 ani, deși tot ce face este să-i vegheze de fiecare dată somnul. Eroul nonagenar se lasă prins într-un șir de rătăciri în vederea regăsirii, de fiecare dată, a Delgadinei, timp în care viața îi este dată peste cap.
Petrecerea de 90 de ani pe care i-o organizează mult mai tinerii colegi din redacția ziarului la care de zeci de ani scrie câte un editorial îl face să conștientizeze vârsta venerabilă la care ajunsese, dar obsesia iubirii îl face să se simtă mai tânăr. Deși dorește să-și întrerupă colaborarea cu redacția, reacțiile publice și ale colegilor îi spun că niciodată nu a scris mai bine despre bătrânețe decât acum, devenind o celebritate prin cronicile sale.
Poate mai puțin exuberant că altădată, Marquez descrie atmosfera sordidă a Baranquillei, cu redacția ziarului și cu bordelurile promiscue atât de familiare încă din tinerețea sa petrecută acolo, într-o carte care vorbește despre iluzia că iubirea poate învinge timpul, bătrânețea sau, mai precis, despre modul cum iubirea îți oferă iluzia veșniciei, a nemuririi. Dacă la 50 de ani naratorul dobândise “certitudinea că eram muritor”, în pragul celor 90 de ani iubirea îl aruncă în mirajul că viața ar mai putea dura cel puțin încă pe atât: “Totuşi, când m-am trezit viu în dimineaţa celor nouăzeci de ani, în patul fericit al Delgadinei, mi s-a năzărit plăcuta idee că viaţa nu era ceva care curge precum râul învolburat al lui Heraclit, ci o ocazie unică de a te întoarce pe grătar, perpelindu-te şi pe partea cealaltă încă nouăzeci de ani”.
Nu mi s-a părut niciodată că în opera lui Marquez sexualitatea are un rol aparte, poate doar în “Dragoste în vremea holerei” și în nuvelele finale (“Ne vedem în august” apărută postum, despre care am scris pe acest blog). Autorul se axează mai mult pe poetica iubirii decât pe mecanica ei, pe corporalitate sublimată în sentimentul erotic, iar nuvela de față este elocventă: naratorului îi este suficientă admirarea trupului gol al Delgadinei pentru a-și trăi din plin iluzia iubirii.
Nu este dintre cele mai bune cărți ale lui Gabo (mai ales că ea adună într-un format cât de cât omogen povestiri publicate deja în revistă, lipiturile fiind însă vizibile), dar este o carte a senectuții, a declinului vârstei care-și caută mirajul tinereții, iar pasiunea senzuală, iubirea obsedantă sunt cel mai bun mijloc pentru a o regăsi și a o retrăi, cu sentimentul că poate dura veșnic (vom regăsi acest motiv și în finalul romanului “Dragoste în vremea holerei”).
Această nuvelă este înrudită cu cea apărută postum a lui Marquez (“Ne vedem în august”) atât prin tematică cât și prin motive literare: în ambele pasiunea erotică este însoțită de referințe livrești și muzicale. În plus, ambele reprezintă reinterpretări într-o cheie foarte personală a unor nuvele de referință din literatura universală: “Povestea târfelor mele triste” este în legătură (așa cum însuși autorul sugerează prin motto) cu “Casa frumoaselor adormite” de laureatul Nobel Yasunari Kawabata, iar “Ne vedem în august” cu “Doamna cu cățelul” de Cehov.
“Chinuit de dragoste, am pus să se repare ravagiile furtunii şi am profitat să mai fac multe alte cârpeli pe care le tot amânam de ani de zile, din lipsă de bani sau din lene. Am reorganizat biblioteca, în ordinea în care citisem cărţile. La sfârşit, am desfiinţat pianola, fiind o relicvă de demult cu cele peste o sută de tuburi ale sale, şi am cumpărat un pick-up vechi, dar mai bun decât al meu, cu difuzoare de înaltă fidelitate care au făcut casa şi mai spaţioasă. Aproape că m-am ruinat, dar m-am simţit răsplătit cu prisosinţă de miracolul de a mai fi în viaţă la vârsta mea.”
“Am ieşit în stradă radios şi pentru prima oară m-am recunoscut pe mine însumi în zarea îndepărtată a celui dintâi veac al meu. Casa mea, tăcută şi în bună rânduială la şase şi un sfert, începea să se bucure de culorile unei aurore fericite. Damiana cânta în gura mare în bucătărie, şi motanul revenit la viaţă îşi înfăşură coada pe gleznele mele şi mă însoţi până la masa de scris. Tocmai îmi aranjam hârtiile vechi, pana de gâscă şi călimara, când soarele izbucni printre migdalii din parc şi vasul fluvial al poştei, care zăbovise o săptămână din pricina secetei, întră mugind în canalul portului. Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani.”
