„Vino, i-am spus, am animale sfioase
în cuștile ochilor mei, am miresme subtile
în poienele celulelor, vino” i-am spus.
Ea era încă pe jumătate-ngropată
în marmură albă, ea încă auzea
Pașii lavei prin hrubele planetei.
S-a sprijinit cu mâinile de umerii mei firavi
Apoi a intrat zâmbind ușurată.
„Iată, i-am spus, cămările pline de fructe,
Instalația de climatizare a nervilor mei,
Noul sistem de lumini, iată peștii fosforescenți, iată bazinele
Cele curate ale venelor mele.”
Uimită privea; încă pe trup
Urme albe de marmură îi străluceau,
încă un zumzet mineral mai tremura în mâinile
Ca niște gheizere subțiri.
„Asta e totul, am zis obosit, asta e totul.”
Cu un fel de speranță în glas, lunecând
Cu privirea pe pielea ei străvezie, – ascultând,
Ascunzând cu grijă inima,
Șobolan spasmodic și cu ochi injectați.
