Am mai citit de Péter Nádas “Sfârșitul unui roman de familie”, un roman cu puternice accente autobiografice care vorbește despre prigoana evreilor din Ungaria în Al Doilea Război Mondial, dar cartea de față este cu totul altceva.
Nu este o carte de proză scurtă, cum ar sugera titlul, ci un roman ale cărui fire narative se împletesc în mod subtil. Ca structură, nu este fragmentat, împărțit pe capitole, iar aceast lucru, precum și intriga întinsă pe aproape 100 de pagini îl fac destul de greu de descifrat. Odată depășite însă aceste obstacole, cititorul întrevede destinele personale ce se derulează pe fondul unui sat din vremea comunismului de pe malul Dunării, îndreptându-se spre deznodăminte individuale ce converg în ceea ce am putea numi destinul unei comunități.
În acest sat de pe malul Dunării, care este și o destinație preferată a vilegiaturiștilor, își trăiesc viețile tarate, complet desacralizate, personajele cărții: Teréz Varnagy – o fostă servitoare în familiile mic-burgheze de la oraș și care trăiește din munca câmpului, ajutată de Roza – “nebuna satului” chinuită de crizele de epilepsie și de poftele trupești pe care și le satisface cu diverși săteni, pastorul reformat Tölösi și preotul catolic Jonas, care încearcă să-l “exorcizeze” pe Törpike, flăcăul arătos care împarte cu paraplegicul Misike sentimentele adolescentine ale Piroskai etc. Liniștea satului este tulburată doar vara, când ajung aici, de la oraș, vilegiaturiștii, mereu aceiași, printre ei oaspeții Terézei, doamna Fabius, care-și adună aici cercul de prietene.
Este o înlănțuire de personaje și de întâmplări care creează o atmosferă coșmarescă, potențată și de deznodământul în care o parte din personaje mor accidental, sunt ucise sau se sinucid într-un mod absurd, de neînțeles. Personajele au sentimente umane, dar comportamente atavice, funciare, animalice. Ele trăiesc într-un univers închis, al ciclurilor repetitive, cărora nu li se pot sustrage. Doar morțile succesive din final aruncă acest univers în disoluție, o apocalipsă, un potop prevestit parcă de umflarea apelor Dunării.
Nicio poveste de viață aici nu este una fericită, exemplară, dătătoare de speranță, toate sunt “povești de groază”. Personajele sunt asemănătoare celor din pildele biblice (femeia ușoară, slăbănogul, lunatecul, posedatul, fariseul), acolo unde acestea sunt mântuite, dar pentru care în acest univers obscur nu există nici o speranță; ele trăiesc parcă într-un infern continuu cu care s-au obișnuit deja.
O mențiune aparte pentru limbajul în care este scrisă cartea: el reflectă pe deplin zbuciumul din sufletele și din mințile personajelor. Știam că înjurăturile ungurilor sunt cel puțin la fel de colorate ca și cele ale noastre😊, dar aici autorul (tradus exemplar de Ildikó Gábos – Foarță) forțează limitele limbii maghiare, o brutalizează, o stoarce de tot ce are mai frivol, mai vulgar, mai promiscuu, mai întunecat, pentru a potența atmosfera coșmarescă, decorul infernal, frecvența joasă la care trăiesc, gândesc și simt personajele.
Este o carte apăsătoare, în care e greu să pătrunzi și să te orientezi, care cere multă răbdare și care foarte târziu își dezvăluie din înțelesuri.
“Hai odată, mai Roza, pentru numele lui Dumnezeu.
Că nu poate să fie mereu cu ochii după ea.
Iar Roza se văicărea că acuma ea nu mai vede, nu mai văd, tanti Terézke.
Era fericită sărmana, că acuma ea a orbit.
Cum să vezi, toanto, dacă mereu te uiți în soare. Dacă nu te-a-nvățat mă-ta, eu cum să te-nvăț să nu te uiți în soare.
Cât îi ziua de lungă să stau cu ochii pe Roza, în Dumnezeii și grijania mă-sii.
Până și strigătele babei s-au stins în imensitatea asta a aerului de afară, în timp ce mergeau ele două pe drumul de șase stânjeni.
Dacă nu vezi, păi, nu vezi, da’ picioarele poți să ți le miști. Moartea să stea după tine, măi Roza.
Nu te aștept, dă-i drumu’, futu-i, mișcă-ți picioarele, paștele și Dumnezeii mă-tii de fată.”
“Deși le vedea pe toate ca printr-o sită găurită, lui Teréz îi pica bine că boierii ăștia, chiar dacă sunt nebuni de legat, măcar îi apreciază găluștele și castraveții acriți la soare. De dimineața până seara înfulecă la ele, îi mănâncă tot din casă, ronțăie continuu castraveții ei scumpi, deși nimănui altcuiva nu și-ar da castraveții proaspeți, ei ii înmoaie inima, vai, numai să nu observe că anul asta se făcuseră puțini, căci de uitat nu se uitau când ea se duce în grădină să le culeagă cei mai frumoși castraveți, pe care ei, fără să se gândească, o să-i înfulece, frumos din partea lor că nu vor cinci feluri la masă, cum sunt obișnuiți, drept aperitiv ficat de gâscă cu mere, pe turtă dulce sau ce curu’ mă-sii…”
PS: la puțin timp după ce am terminat de citit cartea, a apărut, în 26 august 2026, știrea morții lui P. Nádas, la 83 de ani. A fost un scriitor apreciat, laureat cu multiple premii prestigioase, nominalizat la Nobel. Deși cartea asta nu m-a prins în mod deosebit, din ce a fost tradus în română recomand „Sfârșitul unui roman de familie”.
