Într-o lume în care succesul este valorizat la maxim, în care la tot pasul ni se oferă prin cărți, filme, tutoriale sfaturi despre cum să reușim în viață, despre cum să obținem acest succes în nu știu câți pași, în care exemplele unui succes iluzoriu sunt promovate pe toate rețelele de socializare, creând o presiune socială din ce în ce mai greu de suportat, Costică Brădățan (filosof și professor universitar în SUA) vine cu un punct de vedere radical diferit, cu o altă perspectivă.
El spune că eșecul face parte din însăși ființa noastră, este de neocolit, iar dispariția noastră fizică este dovada eșecului suprem. Că eșecul (sau modul cum îl acceptăm ca fiind parte din noi) ne definește și ne construiește ca indivizi mai bine și mai autentic decât o face succesul. Că suntem ființe vulnerabile, expuse la fiecare pas; că ar fi mai bine să învățăm să ne pregătim pentru eșec, să-l gestionăm cât mai bine, să-l căutăm chiar, ca o formă de repetiție prin care putem deprinde lecția conviețuirii cu el, decât să trăim în așteptarea perpetuă și înfrigurată a unui succes care e întotdeauna iluzoriu, efemer. La urma urmei, succesul este incert, relativ, de fiecare dată când ni se pare că l-am atins ștacheta noastră se va ridica mai sus, generând alte așteptări, pe când eșecul este cert, inevitabil.
Gestionarea unei astfel de paradigme presupune însă un antrenament pe măsura provocării. Urmărind succesul nu vom fi pregătiți niciodată pentru eșec, deși îl vom întâlni la fiecare pas. Autorul ne propune că antidot exemple concrete și notorii de oameni care nu doar că și-au acceptat eșecul, ci și l-au construit cu atenție, că o formă a personalității lor. Ne oferă câteva pilde de umilitate (înțelegând prin umilitate nu umilință provocată de alte persoane, ci asumarea voluntară, conștientă a propriei vulnerabilități, a unui statut de ființă căzută, marginală sau, uneori, a unei vinovății colective), de personalități notorii care s-au auto-vulnerabilizat din punct de vedere fizic, social, politic și care și-au extras tocmai din această experiență resursele propriei filosofii de viață.
Este vorba în principal despre Simone Weil (gânditoare franceză din prima jumătate a sec. XX, adeptă a mai multor forme de utopii specifice epocii sale – ideologiile stângiste, misticism religios- și care a adoptat o formă aparte de reducție fizică a propriului organism, prin înfometare voluntară, ca o moarte lentă, asumată, înălțătoare, care însă, paradoxal, conferă ideilor și existenței sale reala dimensiune și semnificație), despre Mahatma Gandhi (politicianul care a luptat pentru independența Indiei și care a gândit transformarea utopică a țării într-un imens ashram, ceea ce a condus la asasinarea sa și la prăbușirea statului indian prin divizarea Indiei de Pakistan, în urma unui sângeros război civil), despre Emil Cioran (filosoful aflat, voluntar, mereu la periferia societății și care practică un fel de parazitism, refuzând cu obstinație expunerea publică, chiar când aceasta lua forma unor premii literare, pe care i-o oferea opera sa), despre Yukio Mishima (scriitorul japonez care, în 1970, după o lovitură de stat eșuată, vizând resurecția, nu mai puțin utopică, a unei orânduiri sociale tradiționale medievale în Japonia, s-a sinucis ritualic), dar și despre multe alte exemple precum Seneca, Calvin, George Orwell, Osamu Dazai etc.
Nu pot să nu observ că în cazul celor mai multe din exemplele de mai sus, eșecul survine din faptul că și-au proiectat propriile existențe în planul unor construcții sociale, politice, ontologice utopice; mai mult, în unele cazuri au angrenat în aceste utopii mase mari de oameni; or, utopia implică per se ideea imposibilității, a irealizabilului, a eșecului. Din utopie nu ne putem trezi la realitate, ca indivizi sau ca societăți, decât învinși. Dar cum altfel ieșim din viață? Nu există cale mai sigură de a eșua decât să încerci irealizabilul. Orice astfel de eșec nu reprezintă nimic altceva decât o repetiție cu public.
Costică Brădățan ne oferă un eseu prin care demonstrează că filosofia nu este doar un ansamblu de idei abstracte, ci ea poate fi transformată în manieră concretă, practică, de a ne trăi viața zi de zi. În mod particular, ne oferă aici ceea ce Leonard Cohen numește, într-un vers al său, “a manual for living with defeat…”.
“Umilindu-ne profund, asemenea eșecuri întăresc o învățătură simplă și însemnată: suntem mai aproape de nimic decât de orice altceva. Încercând să fim perfecți și să fim totul, ratăm șansa de a realiza ceea ce stă, de fapt, în puterea noastră.”
“Oricât de împlinite ne-ar fi viețile, ne așteaptă același sfârșit: eșecul suprem, eșecul biologic. Amenințarea existențială a acestui eșec a fost cu noi dintotdeauna, dar, pentru că viața noastră să fie relativ mulțumitoare, cei mai mulți dintre noi rămân într-o binecuvântată ignorare a ei…”
“Eșecul este o experiență care ne deschide ochii cum puține alte lucruri o fac. Când apare în lumea fizică, începem să vedem fisurile în alcătuirea existenței și în interiorul nostru. Lucrurile care nu-și îndeplinesc menirea cum trebuie dezvăluie precaritatea fundamentală a lumii din jurul nostru. Dobândim astfel o primă privire fugară asupra abisului. Eșecul dezvăluie apoi faptul că istoria omului e doar o continuă lupta pentru cucerirea, dominarea și anihilarea altora, iar instituțiile noastre politice (chiar și cele mai bune) sunt șubrede și imperfecte… Eșecul dezvăluie vanitatea și goliciunea a tot și a toate, dându-ne totodată șansa unei noi priviri fugare în abis. În sfârșit, eșecul ne arată cât de aproape suntem, biologic, de nonexistență și cât de intim de legați de moarte devenim pe zi ce trece.”
